"Fiindcă nu cauți, ci te cauți" (Omul Gnom – La psiholog)

Introspecția, aici în sensul unei consultări retrospective, a unei răsfrângeri asupra elaborării propriu-zise, este extrem de interesantă în cultură; și poate sporește această fascinație prin ceea ce presupune o atare întoarcere către sine, o privire "din afară". Pe cât de importantă este aceasta ca atare – și ar fi de interesant de studiat nevoia unei astfel de abordări – , pe atât de fascinante sunt proiectele culturale realizate în acest demers. Concret, este despre felul în care artistul își înțelege construcția – răsfrângerea propriului sistem de valori – în lume, pentru sine și în mediul social. Și nu urmez marea definiție liceală a disecarii unei poezii, ci resorturile profunde ale persoanei ce re-dă o parte a profunzimii sufletului său. Preluând termenul, totuși, din ceea ce este urmărit în studiile de liceu privind arta poetică, ceea ce mă interesează este felul în care acest concept poate fi translatat în alte zone culturale, precum muzica – și chiar pictura, beletristica.

Cumva și proiectiv, fiindcă mă interesează o consolidare într-o cercetare viitoare, mai amplă, ceea ce urmăresc prin această consacrare, această introducere terminologică, vizează felul în care în muzica contemporană este surprinsă o manifestare similară celei din poezie: momentul în care artistul cântă despre necesitatea demersului său, despre viziunea sa asupra artei sale, asupra sensului acesteia, asupra rolului său, asupra existenței sale în societate.

În privința muzicii, trecerea poate fi făcută lesne, muzica și poezia apărând, în diferite mișcări culturale, adeseori îmbinate – la nivel general – , iar, concret, ceea ce este extraordinar constă în felul în care versificația anumitor melodii poate fi urmărită într-o analiză literară extrem de profundă. De la abordarea găsită atât de des în folk și până la câteva exemple din sfera rap-ului, ceea ce importă aici este felul în care melodia și textul se îmbină în construirea unui nou artefact cultural. În cazul în care n-ar fi o adaptare, o îmbinare precum în folk, ci o construcție originală, cu atât mai mult versurile indică resorturile actului creator.

Fiindcă permanent este vorba de o metaforă ce surprinde și dezvaluie. Plecând de la Blaga, desigur, ideea propusă în această "metodologie" schițată interesează prin felul în care orice parte a unui act cultural, în calitate de simbol, direcționează către adâncirile construcției culturale. Multe exemplificări de felul acesta pot fi găsite în rap (ce vor fi surprinse în alte intervenții) și rock, iar o exemplificare foarte bună pentru demersul de față poate fi găsit într-o melodie compusă de Robin and the Backstabbers, Muzică în cântece(Bacovia Overdrive vol.II: Arhanghel’sk, 2014).

Într-un amalgam extraordinar de imgaini poetice și ritm, Robin re-dă angrenajul simbolic a ceea ce poate fi considerat un manifest poetic. Alături de și pe fondul unor motive deja consacrate, precum noaptea, seara, mireasa, îngerii, o posibilă perspectivă asupra melodiei poate suprinde rolul de liant al artistului între profunzime și concret, în "traducerea" a ceea ce este însăși re-prezentarea adâncimilor.

Astfel, cât încă mai este puțină lumină(atât de importantă pentru greci în privința adevărului ca ceva ce iese din ascundere – și pentru miza însăși a în- fățisării, de altfel), într-un ultim moment de răgaz, ne sunt arătate reperele ce ne însoțesc în lumea din Bacovia Overdrive. Ca răspuns chemării făcute de "noaptea de nepătruns", cântecul este mireasa care, într-un moment aproape valpurgic, în care măcelarul înjură preoteasa, este mâncată de văduvele din oraș. Fiindcă în "rochia serii noaptea moare fecioară"(Muzică în cântece), fiindcă "e seară în grădină și în casă e noapte"(Imperatrix), fiindcă este nevoie de o trecere către ceva mai profund, fiindcă mereu este despre o adâncire, o sondare. De aceea mireasa se întinde în flăcări și arată spre "nicăieri/adică spre acas’ ", în vreme ce "eul liric"(îmi cer scuze anticipativ) este ud de benzină("slova de foc"?) și "pășește" către noaptea de nepătruns.

Și pentru că aici nu este doliu, iar eu nu sunt o văduvă, ceea ce mă interesează este felul în care arta poetică operează distinctiv în sondarea profunzimii umane, în ceea ce presupune surprinderea nu atât destinația acestei adânciri, cât direcția acesteia(procesul, proiectul, creativ): muzica în cântece. Simbolul în poezie operează diferit față de cel vizual(videoclipul melodiei fiind, de asemenea, sugestiv în acest sens, din perspectivă simbolică), sistemul având coerență, însă diferind modelul re-prezentării, aceasta din urmă fiind angajată diferit. De aceea și este "acas’ " un "nicăieri": nu este despre o sintaxă, ci despre ceea ce este indicat, despre "noaptea de nepătruns". ,,Noaptea de nepătruns" surprinde tocmai muzica din cântece, din care se răsfrâng atât de multe momente minunate – mai cu seama cele din concerte când un Cuba Libre se răsfrânge în refractarea unui Soare cu dinți. Când nimicnicia este atenuată de o voce, două chitări și o tobă. Și o tamburină.

Un ,,acas' " într-adevăr vag, pentru că nu poate fi făcută atât de lesne trecerea către concretitudinea unei străduțe pline de taxiuri fără restul unui ,,Dar mai devreme era altceva..." și nu doar aceasta, ci marea miză a emoției: în aceasta consider că se află rolul unei arte poetice(a artei în genere, dar mai cu seamă a unui artefact cultural ce încearcă să puncteze resorturile creative) – în ce rămâne după – după răgazul unui moment de culură, un chatarsis(în sensul lui Aristotel). Aici apare, în felinarele portocalii și liniștitoare ale unui bulevard, după un concert de la Robin and the Backstabbers.

Acolo rămâne restul acestui spectru perfomativ în care știi, la finalul zilei (la propriu), că nimicnicia cotidiană poate fi îmbrățișată în ceva mai adânc. În ceva ce acoperă atmosfera unui birt din care iese cineva pe strada Mantuleasa – sau ceva care sa facă strada mult mai ,,ușoară", mai ușor de suportat. Absurdul orașului – căruia urmează a-i fi dedicat un studiu – se împletește minunat cu arta poetică (în redimensionarea aici încercată) – cu felul în care cultura este zbaterea ce salvează omul dintr-o lume ce-l ține în tensiune. Nu larvar, ci terapeutic. Aici rezidă miza artei poetice – un bulevard arhiaglomerat ce se izbește de o arta poetică în căști, în drumul către o instituție publică. Și nu doar despre o impresie personală, ci despre însăși miza culturii în orizontul unui inevitabil – al finitudinii. Aici rezidă marea miză a ,,Corolei de minuni" a ,,slovei de foc".

Sunt multe care mă leagă de trupa asta. Dureri și suferințe interioare, bucurii și calmări – și mai cu seamă momentele când trec pe lângă casa memorială a lui Bacovia, plimbându-ne cu Pip, golden-ul mătușii mele. În liniștea unei nopți obișnuite, luminile de peste tufele din gradină, în contextul tensiunilor cotidiane, apar drept marea calmare regăsită în muzica acestei formații.

Iar aceasta este prima melodie pe care am aflat-o și – totodată – am ascultat-o de la ei. În liceu. Și a fost și o potrivire de conținut, căci era înainte de o sesiune de pregătire pentru olimpiadă.

*

Arta poetică în genere, nu doar în muzică, răspunde la un ,,De ce?" pe care îl caută persoana ce în-faptuieste dinspre propria adâncime. Un ,,De ce?" iluzoriu doar când e căutată propriu-zis o utilitate. Căci ,,justificarea" culturii este corelată cu profunzimea umană, nu cu o formă pragmatică de raportare la artă. Motivarea artei este (cel puțin) indicarea resorturilor axiologice – dacă nu chiar semnalarea concretă a acestora.

Ceea ce importă constă în faptul că arta poetică semnalează orizontul culturii, ca o promisiune a ceea ce propune cultura(ca la Blaga, unde arta sa poetică este prima poezie din Poemele luminii) sau un reper în înțelegerea celorlalte artefacte culturale (precum în cazurile celorlalți poeți studiați în liceu).

Ceea ce importă, finalmente, este faptul că arta poetică, identificată în orice formă de cultură – muzică și nu doar (fiind, încă o dată, urmează studii privind și alte domenii culturale în care mai apare un demers de acest fel) – dă seama de felul în care este recuperat un cotidian ce înăbușe marile emoții din momente de cultură. Arta poetică este sprijin pentru existența cotidiană, salvarea și promisiunea menținerii în adâncimea existenței, în profunzimea umanului. Depășind analiza plată, inconsistentă din liceu, ceea ce contează este felul în care un artist își prezintă resorturile propriei sale creații. Importanța și propria-i contribuție. Iar în cotidianeitatea ce înăbușe profunzimea existenței umane – când rutina, aglomerația, capcanele birocrației și iluzoria neputință de care te lovești atunci când interacționezi cu aceasta din urmă par că nu pot fi depășite –, arta poetică – arta, în genere, în definitiv, dar cu precădere acest demers "justificativ" – este cea care recuperează, care actualizează, care amintește, că omul este mai mult decât "îndatoririle" sale cotidiane, că ești suma activităților de după muncă – și mai cu seamă de la fine de săptămână – , că ești suma a celor alese pentru delectare, că ești amintirea ultimului film văzut, a ultimei piese de teatru, a unui concert sau un meci, a unei lecturi. Iar arta poetică operează extraordinar în acest sens, căci ea ex-pune și ex-plică ceea ce restul artefactelor culturale indică(afirmă indirect): faptul că omul este un animal cultural, simbolic, că el trăiește mai profund decât rutina (citadină) în care se află.

Nu știu dacă în arta picturală sau cinematografică apare o astfel de abordare – și ar fi de căutat. Cum poate fi re-prezentată justificarea picturii? Lăsând aceasta direcție pentru următoarele texte, este de precizat concluziv, că, recapitulativ, arta poetică urmărește, finalmente, nu o justificare, ci semnalarea, în-fățișarea, resorturilor pe care le are miza oricărui act cultural: miza re-prezentării "nopții de nepătruns". De aceea poate nici nu e de chestionat și de ce artistul în-fățișează. De ce decide să își împărtășească arta. Este momentul decisiv al acesteia, inevitabilul operei de artă, dar nu ca validare, ca festin al unor văduve blânde, ci pentru că, finalmente, ea însăși este simbolul ce conduce către noaptea de nepătruns, fiind, deci, inevitabil să fie ex-pusă, să amintească de noaptea de nepătruns. Este re-prezentarea acesteia din urmă. Prezentificarea acesteia. Dar de ce este de amintit existența acesteia? Anunțând-o, oferă lumii salvarea prin frumusețe.

Și tocmai de aceea poate cel mai oportun moment pentru artă este cel cotidian. Atunci poți surprinde profunzimea din spate a acesteia. Și nu prin discrepanță, prin contrast. Ci prin felul în care gândul acela frumos, reveria, poate fi un impuls de a-ți încheia treaba. Nu e vorba de vreun sprijin la ananghie în cotidian, ca și când ți-ai înfrânge slăbiciunea zilnică, ajutorul unui pesimist, morfina unui cinic. Este și toate acestea, fara indoială! Dar mai cu seamă este gândul a cât de complexă și frumoasă e lumea, e viața. E însăși bucuria vieții. Este profunzimea gândului de-a înțelege ce este omul – și ca identitate("cu asta mă identific") și ca alteritate(în raport nu doar fizic cu opera de artă) –, depășind impresia cotidianului furtunos în care pare ca existența este rutină. De aceea frumosul apare într-o plimbare cu câinele și cu oamenii dragi, la colțul străzii unui concert.

În cele mai simple momente, pentru că acesta este sălașul, luminisul, artei (în genere).