Ieșisem la țanc, împins afară de un curent puternic de aer. Ceva îmi spunea că mă aflam încă acolo, dar în același timp știam că drumul pe care îl străbătusem de mii de ori, ca un prizonier închis într-un perpetuum mobile, nu mai trebuia parcurs și înapoi.

Eram liber și totuși mintea mea se lupta să înțeleagă ce se întâmplase. Tot ce îmi puteam aminti era finalul, cu Elisenda tăind ceapă în bucătărie, urmărindu-mă cu privirea, în vreme ce deveneam un punct imaginar în zare, deasupra mării.

M-am trezit pe un deal, gol pușcă, cu o sticlă în mână, pe jumătate goală. Pășeam împleticit, cu capul în jos și nu reușeam să îmi dau seama ce se întâmplase. Totul în jurul meu era schimbat și asta îmi dădea o stare de cumplită nesiguranță. Simțeam o greutate, ca și cum aș fi cărat un sac cu porumb. M-am oprit și mi-am dus mâinile la spate. Mi-am amintit. De-o parte și de alta a omoplaților aveam niște aripi mari, cenușii. Erau strânse pe lângă corp ca un pardesiu. Am dat din umeri încercând să le întind, dar nu am reușit decât să le mișc puțin. Am ridicat, apoi, brațele, imitând o pasăre, dar nici de această dată nu s-a întâmplat nimic. Am privit, jenat, în jur și spre norocul meu, nu era nici țipenie. Ceva se întâmplase, căzusem din cer sau fusesem doborât. Un lucru era sigur, nu mai puteam zbura. Am dus sticla la nas. Tărie. Nu obișnuiam să beau și totuși se pare că golisem deja jumătate din conținut, căci respirația îmi mirosea a alcool, iar picioarele nu prea mă ascultau. În vale se vedea o așezare omenească, așa că am zvârlit sticla cât colo și am început să cobor în grabă coama dealului. Am trecut de un podeț și când am ajuns aproape de casele oamenilor, am întâlnit un băiețel de vreo zece ani, care se lupta să înalțe un zmeu. Nu era vânt bun, dar puștiul mânuia cu pricepere sforile și știa să profite de curenții de aer. Zmeul luase înălțime, dar distras de prezența mea, copilul smuci de fir, iar jucăria de hârtie coborî vertiginos pe pământ și se încâlci în crengile unui copac.

Am încercat să îi spun că îl ajut, dar mi-am dat seama că nu aveam glas. M-am apropiat, atunci, de copac și am început să mă cațăr. Copilul rămăsese cu gura căscată la omul acela gol, cu aripi cenușii care ajunsese la zmeu și îi descurca sforile. Nu mă mai așteptă să cobor și o rupse la fugă.

Cu siguranță îi anunțase pe cei din sat, căci mă găsiră în albia râului unde mă oprisem să îmi spăl penele îngreunate de glod. S-au apropiat cu băgare de seamă, păstrând o distanță de siguranță. Când m-au văzut ghemuit, cu aripile înfășurându-mi corpul gol, o parte s-au speriat și au luat-o la sănătoasa, alții au căzut în genunchi și s-au rugat ca la un înger adevărat. Venise și preotul să se convingă, dar curând aflară că bărbatul înaripat ce ajunsese în satul lor nu era un înger. Nu puteam zbura și nici face minuni. Eram doar o greșeală a naturii, o ciudățenie cu aripi, o pocitanie mută, jumate om-jumate pasăre. Mă alungau cu pietre și mă batjocoreau ori de câte ori dădeau ochii cu mine. Hăituit, îmi făcusem un adăpost într-un șopron părăsit, la marginea satului. Femeile mai miloase din fire și câțiva copii mai curajoși pe care îi lăsasem să mă atingă pe aripi, îmi aduseseră niște straie soldățești și câte ceva de-ale gurii. Doar că cei mai mulți din sat mă voiau mort. Astfel că, într-o noapte, pe când dormeam, dădură foc la șopron. Aripile mi se aprinseră primele și cu greu am reușit să le sting, chiar în ultima clipă. O lună întreagă trupul mi-a mirosit a găină pârlită.

Oricât de mult mă chinuiam să îmi amintesc de unde venisem, în cap îmi stăruiau doar ultimele rânduri din ultima poveste. Zborul peste mare. Evadarea. Acel loc pe care îl părăsisem, îmi produsese atâta suferință, iar aici se întâmpla cam același lucru. Zilele treceau, iar eu știam că la finalul povestirii urma să mă trezesc din nou pe culmea dealului, gol pușcă, cu sticla în mână, pășind împleticit către sat. Dar până atunci mai era.

*

În mica așezare din Imperiul Austro-Ungar, oamenii își vedeau de treburile zilnice și nevoi, în vreme ce eu încercam să îi deranjez cât mai puțin. Trăiam la marginea satului din mila oamenilor, ca un cerșetor. Doar Traian, băiatul cu zmeul, mă mai vizita. Îl fascinau aripile mele și venea mereu la șopron să le admire. Visa să zboare și își improvizase un atelier în podul casei, unde încerca tot felul de scheme și combinații, desena planuri și schițe pentru zmeie, care mai de care mai originale. Tot băiatul fusese cel care îmi adusese pomadă când mă rănisem în incendiu. Simeon, taică-su, era preotul satului și nu îl lăsa să se vadă cu mine. Spunea că pocitania nu era din lumea asta. Că dacă aș fi fost înger, trebuia să am penele albe și nu cenușii. Dar băiatul mă plăcea și deși nu puteam vorbi, ne înțelegeam din gesturi și priviri. Mă întreba mereu de ce nu pot zbura, iar eu ridicam din umeri. Ce puteam să îi zic? După ce mi se vindecaseră rănile și îmi crescuseră penele la loc, încercasem de câteva ori să zbor, dându-mi drumul de pe acoperișul șopronului. Mă alesesem cu un picior scrântit și cu capul spart. Cât despre minuni...era o minune că scăpasem cu viață.

Cu timpul, ura oamenilor se domoli și mă lăsară să vin în sat. Îi convinsese părintele Simeon, la rugămintea băiatului. Mă lăsară chiar să stau singur la o masă în fundul birtului cu condiția să îmi țin tot timpul aripile ascunse vederii. Când se îmbătau, ori îmi făceau cinste, ori mă băteau.

Dintre toți bețivanii satului, Mongău era cel mai pornit. Când privirile ni se întâlneau, scotea brișca, și-o trecea prin fața beregatei, apoi o înfigea cu putere în masa plină de crestături.

În acea seară se uita la mine cu o ură pe care nu o mai văzusem până atunci. Își apropie fața ciupită de vărsat de obrazul meu și îmi șuieră prin strungăreața dezvelită:

— Umblă vorba că te-oi dat la Rozi a mea. Am văzut eu cum te uiți la ea. Taci, mutule, taci. Ei, lasă că te fac eu să-ți recapeți glasul! Ce ai zice dacă ți-am tăia noi aripile alea? Să fii și tu om, ca noi. Să nu mai umbli belca prin sat, ca un bolând, zise Mongău, trăgând brișca de la brâu.

Am simțit nenorocirea. Îmi dădea târcoale, se învârtea perfid în jurul meu, ca și cum m-ar fi curtat. Aș fi putut ieși, dar o forță nevăzută mă țintuia în scaun. Frica. Bărbatul acela ciolănos se ridicase în picioare și mă privea fix cu niște ochi sălcii, aducători de moarte.

— Or oi fi vun înger? Ia zi, ești înger? Păi cum să fii, când țâie îți arde de giugiuleală? Doar că popa zicea că îngerii n-au, mă înțelegi, cu ce. Tu ai? Ia să vidiem. Fodore, ia țâne-l să-i dezbumbăcesc nădragii.

Doi vlăjgani mă prinseră ca pe o găină de aripi, alții mă țineau de mâini, în timp ce Mongău îmi descheia nasturii pantalonilor.

Chiar atunci, cineva intră în birt și strigă:

— Tolvai! Săriți, oameni buni, că arde la părintele! Feciorul e prins sus în pod, veniți!

Am ieșit cu toți în grabă. Vedeam cum vâlvătaia arunca limbi de foc pe cerul nopții.

În fața casei popii, lângă fântâna cu ciutură, câțiva bărbați își treceau din mână în mână găleți pline cu apă. Pe margine, femeile își făceau cruce, acoperindu-și gura cu palma. Părintele Simeon își frângea mâinile și alerga bezmetic prin curte. Ridicaseră o scară, dar apa aruncată de abia ajungea la foc.

— Aduceți una mai lungă, să urce cineva, strigau cei de jos, dar nimeni nu avea curajul să înfrunte pălălaia care mistuia trosnind lemnul casei.

O umbră acoperi pentru o clipă curtea, ca și cum focul s-ar mai fi domolit. Dar imediat reizbucni parcă cu și mai mare putere. Oamenii lăsară deznădăjduiți gălețile din mâini. Iar când nimeni nu mai credea în vreo minune, în gura podului apăru băiatul. În spatele lui eram eu. L-am luat în brațe și am lovit tare aerul cu aripile mele cenușii. M-am lăsat în jos, am pus băiatul pe pământ și m-am ridicat în văzduh. Oamenii din sat mă urmăriră cu privirea până ce negura nopții mă înghiți.

M-am trezit pe un deal, gol pușcă, cu o sticlă în mână, pe jumătate goală. Pășeam împleticit, cu capul în jos și nu reușeam să îmi dau seama ce se întâmplase.

*

— Știu că ești aici. În capul meu. Ce urmează acum? Te rog, trimite-mă înapoi de unde m-ai luat.

— Nu mai vrei să fii liber? Chiar vrei să te întorci de unde te-am luat?

— Nu știu. Dar e de preferat decât să nu mai fiu deloc.

— Asta e imposibil. Ești un înger. Îngerii nu mor niciodată. Dar dacă tu vrei...

După trei zile de ploaie omorâseră atâția crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, căci nou-născutul avusese toată noaptea fierbințeală și se părea că din pricina duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marți.