Sună a pamflet? Sau a buletin informativ menit să țină la distanță oprobiul public? De la disclaimerul alipit filmului clasic Pe aripile vântului, până la retușarea cărților Agathei Christie și ale lui Roald Dahl, nu trăim oare într-o eră a hipersensibilității?

Povestea Andrei Șerban, marele regizor de teatru, în podcastul Vorbitorincii că, pe vremea când preda la Columbia University School of Arts din New York, în cadrul unei audiții, o persoană transgender de origine portoricană s-a prezentat cu un monolog pentru rolul Julietei. Simpla întrebare a regizorului: "de ce ai ales tocmai rolul Julietei?" a provocat un val de indignare în rândul conducerii universității, lui Andrei Șerban reproșându-i-se ulterior: "nu aveai voie să adresezi acea întrebare în contextul respectiv, fiindcă asta denotă că te poziționezi contra comunității LGBTQ+". Această întâmplare, laolaltă cu alte lucruri absurde – de pildă, dacă în timpul repetițiilor pentru spectacole, tu, ca regizor de teatru, atingi cu palma umărul sau cotul unui actor, poți fi denunțat pentru hărțuire sexuală – l-au făcut pe Andrei Șerban să considere că nu își poate practica meseria în condiții optime și, în final, să-și dea demisia.

Iată, stimați cititori, ce înseamnă corectitudinea politică. Sunt oameni bine intenționați care cred că această ideologie a fost bună în teorie, doar că mecanismul punerii ei în practică a denaturat-o. Însăși premisa aceasta mi se pare falsă. Ca să nu discriminezi, să nu jignești, să nu râzi de defectele altcuiva în public, e suficient să dai dovadă de politețe, de educație, de cei șapte ani de-acasă.

Corectitudinea politică NU este politețe! Corectitudinea politică violează politețea (după ce o confiscă) și apoi o vinde pe piața de carne vie a ideilor.

Iar acest lucru nu are legătură – așa cum se insinuează malițios în războaiele culturale fără bombă și fitil de pe Facebook – cu faptul de a fi ateu sau creștin, conservator ori progresist. Are legătură cu bunul simț înțeles ca adecvare la realitate. Cu logica și legile naturii, mai precis.

Dacă limbajul modelează realitatea, cine își propune să modifice limbajul nu face altceva decât să umble la temelia realității. Cei care fac astfel de experimente nu se pun în slujba comunitățior cărora pretind că le vor binele, ci au ca scop obținerea puterii. Vor, cu alte cuvinte, să înlocuiască un regim așa-zis tiranic și opresiv – atât de opresiv încât ai libertatea să debitezi orice prostii îți trec prin cap, fără să fii urcat în dubă cu cătușe la mâini ca în Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, iar de Coreea de Nord a lui Kim Jong-un nici nu mai are rost să vorbesc – cu o minunată lume nouă, în realitate, o dictatură în toată regula.

Philip Roth a avut această intuiție extraordinară când a publicat Pata umană acum mai bine de două decenii. În romanul său, Coleman Silk este profesor universitar de limbi clasice. Remarcând absenteismul a două studente negrese, el folosește termenul spook cu sensul său denotativ, adică "stafie". Numai că spook este, totodată, și un argou pentru persoanele de culoare din America, având o conotație negativă. Printr-o răstălmăcire a adevărului, lui Coleman Silk i se aduce la cunoștință de către decanat că studentele absente au fost "dărâmate" când au aflat remarca lui rasistă, prin urmare profesorul de limbi clasice nu mai suportă presiunea din partea conducerii și își dă demisia.

Unii dintre voi, citind articolul până în acest punct, se vor întreba în mod legitim: ce ne privește pe noi, ca țară, acest fenoment izolat?

Ne privește, întrucât mimetismul fără discernământ este una dintre trăsăturile identitare ale poporului român. Fiind incapabili să recuperăm decalajul civilizațional dintre noi și Occident în materie de administrație, infrastructură și respectarea patrimoniului, privim peste gard la vecinii noștri mai spilcuiți și ni se pare că până și rebuturile lor culturale sunt bunuri de import. Drept urmare, le dăm copy-paste în buna tradiție a plagiatului autohton. Și nu o facem oricum, ci sub lozinca cu sclipici: "Vrem o țară ca afară!"

Am de câțiva ani senzația că oamenii care predică de la amvon libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt, dincolo de aparențe, cei mai intoleranți. De pe buze le picură miere, dar au pumnalele bine înfășurate în faldurile togilor. Ferească sfântul să îi contrazici sau să nu fii de acord cu ei, căci se vor repezi toți spre tine să te înjunghie! Dacă li s-ar da pe mână sceptrul puterii, atunci ar împărți autodafeuri în stânga și-n dreapta cu un zel care i-ar face invidioși pe Girolamo Savonarola și pe divizia de pompieri din Fahrenheit 451, distopia lui Ray Bradbury.

Gândirea maniheistă pe care o pun în practică, adică împărțirea lumii în alb și negru și, implicit, ștergerea tuturor nuanțelor este, de fapt, o non-gândire.

A invoca într-o argumentare ura sau hate-ul (o versiune hipsterească a urii), fără temei rațional, este non-gândire.

Similar, a-ți discredita preopinentul apelând la sofismul reductio ad Hitlerum, numindu-l fără justificare fascist, rasist, xenofob (și alte apelative care fac parte din același câmp lexical infamant, dar în contextul acesta specific, golit de sens) este, de asemenea, non-gândire.

Toate aceste forme ale non-gândirii intră sub umbrela corectitudinii politice și au drept rezultat cultura anulării (cancel culture, în limba engleză). Nu mai putem vorbi, desigur, de o anulare fizică în lipsa unui univers concentraționar de tipul lagărului nazist sau al gulagului sovietic, ci de o anulare simbolică, un asasinat în efigie.

Ai deviat puțin de la normă? Ești automat ostracizat, pus la zid, demonizat. Și, colac peste pupăză, în pericol de a-ți pierde locul de muncă. I s-a întâmplat lui Coleman Silk, ca personaj fictiv. Și, mult mai îngrijorător, i s-a întâmplat lui Andrei Șerban, ca persoană reală. Și cine știe câtor personalități de calibrul și prestigiul lui Andrei Șerban.

Dacă sunteți de părere că vouă nu vi se poate întâmpla, mai gândiți-vă o dată.