De când mă știu, am preferat mersul șederii, poate că la naștere vreo ursitoare mai ghidușă mi-a strecurat un pumn de furnici pe talpă și mi-a menit să mă aștern drumului, precum iarba câmpului. Ceea ce s-a și întâmplat, în felurite chipuri, de la plimbările cu mâna de copil, topită în palma mirosind a colonie și-a tutun de pipă, a Bunicului, până la cercetările de teren, pe coclauri autohtone sau prin alte colțuri ale pământului. Lumea străbătută mi-a devenit covor, migălit în mii de noduri, de nebănuite copile din tărâmuri orientale.

Mersul e un fel de scris, urmele lui nu văd întotdeauna lumina, rămân închise ca-ntr-un roman de sertar, așteptând clipa în care, din adâncul pietrei, se va ivi o formă inteligibilă, un corp de poveste. Când călătorești alături de un altul, literele ți se împletesc cu ale lui, precum privirile sau mâinile sudate ale îndrăgostiților, cuvintele trec grăbite din respirația unuia în a celuilalt, le împrumuți firesc, îți devin necesare, precum pâinea cotidiană.

În adolescență, mi-am purtat pașii și pletele prin vântul iubiților imaginari, de fapt, absolut reali, dar morți de ceva timp (nu avuseseră decența să m-aștepte să fim contemporani, îmi spuneam, la fiecare nouă îndrăgostire, îmbufnată). I-am dus în ghiozdan, de parcă i-aș fi luat de braț cu nonșalanță, pe Rilke, Kierkegaard sau Thomas Mann, pe Antoine de Saint-Exupéry și Camus, pe Dostoievski și Cehov. M-am tatuat pe sub piele cu textele lor, ca și cum m-aș fi îmbrăcat într-o tunică-amuletă, scrisă înfrigurat pe toate părțile. Am răspuns ani de zile cu secvențe din cărțile lor, fără să mă deranjeze că nu vorbesc limba mea, devenind firesc o făptură aculturată de bunăvoie, din dragoste fără rest și admirație de copilă-crescând-înspre-ibovnică.

Până-ntr-o zi, când am străbătut iarăși strada mea de suflet, simțind că vreau să mă așez alături de cel pe lângă care mergeam. Oare mai intuim în așezarea noastră începutul unui asediu (căci etimonul latinesc al vocabulei acesta este – verbul "assediare")? Și, pentru prima dată, nomada din mine și-a dorit să aibă un loc al ei, ca o piele de animal din care să se nască pergamentul, pentru a ne scrie povestea, pentru a ne înveșnici puțin. Un loc mic, numai bun de purtat pe inelar, într-o altă călătorie.