Lansarea la rampă a piesei Titanic Vals în regia lui Dan Tudor, la 38 de ani după ultima premieră pe scena Teatrului Național cu un Spirache interpretat de Radu Beligan, a fost și o dovadă de curaj din partea regizorului, dar și o necesitate pentru repertoriul cultural bucureștean. Reîntoarcerea la teatrul clasic, la comedia românească de situație și de limbaj, va aduce un nou succes de casă așa cum se întâmplă în prezent cu Micul Infern sau cum a fost cazul spectacolului Idolul și Ion anapoda, jucat timp de 13 ani. Reacția publicului la premiera oficială a fost peste așteptări, aplaudându-se minute bune la scenă deschisă, după trei ore de spectacol. Din capul locului trebuie menționat că noua montare a Titanicului este una fără modernisme, fără schimbări de decor, jocuri de lumini sau alte artificii regizorale. Este o comedie de stare, o reprezentație care te transpune înapoi în timp, într-un oraș interbelic, unde viața își avea rostuirea și timpul ei propriu. Nimeni nu se grăbește, totul se desfășoară tern, cu răbdarea specifică epocii, iar acest lucru poate fi un pic plictisitor pentru unii spectatori. În fond, Titanic Vals ne invită la 3 ore de deconectare de la viața de zi cu zi, ore în care să ne infiltrăm în poveste, și să ne bucurăm de umorul subtil al textului.

Unul dintre tipurile de comic care dă deliciul acestui spectacol este acela al gestualității. Personajul Spirache (Dan Puric) este construit ca un maestru al gestului și al detaliului de mișcare, moment subliniat de clipa când Spirache intră în scenă, fără să spună nimic, iar sala izbucnește în hohote de râs. Într-adevăr, vestimentația este una comică, însă rar am întâlnit ca simpla intrare a unui personaj să stârnească râsete și admirație. Putem utiliza ca o cheie de comparație și adaptarea cinematografică din anul 1964 în regia lui Paul Călinescu cu Grigore Vasiliu-Birlic în rolul lui Spirache, un alt actor cu un umor al gestualității ieșit din comun. Aceste elemente de finețe interpretativă fac în așa fel încât cele trei ore de spectacol să treacă rapid, spectatorul fiind aproape mereu cu zâmbetul pe buze. Este adevărat că distribuția timpului este puțin inegală, primul act durând o oră, iar după pauză, cel de-al doilea act având o durată de două ore, acesta din urmă fiind și cel mai tern. Dacă în primul act acțiunea este mai alertă, în al doilea desfășurarea acțiunii parcă stagnează, iar unele mici secvențe ar fi putut fi eliminate pentru o curgere mai fluentă a spectacolului.

Dacia (Amalia Ciolan) și Chiriachița (Adela Mărculescu) formează un duo soție-soacră foarte bine sudat, completându-se una pe cealaltă, fiind definiția personajelor interbelice, atât prin interpretare, cât și prin machiaj și vestimentație. Ceva din Chiriachița mi-a amintit de comportamentul Cucoanei Chirița, și nu doar asemănarea de nume, ci felul în care personajul lui Mușatescu se raportează la celelalte caractere cu care interacționează în poveste. Există în familia Necșulescu o dorință de înavuțire care se simte în aproape fiecare dintre personaje, mai puțin Spirache și Gena (Irina Cojar). În fond, Spirache este clar nefericit cu viața lui, acesta fiind cumva sub papucul doamnelor, nefiind un adevărat cap de familie. Singurul episod în care domnul Necșulescu se revoltă – dar chiar și aici cu o oarecare calmitate – este în momentul când spune familiei că refuză candidatura. Declamația sa comică este totuși plină de durere și nu am putut să nu fac o conexiune cu replica lui Shylock din piesa Neguțătorul din Veneția când acesta își plânge condiția în care se află și mai ales faptul că s-a născut ovrei. Moartea lui Tache Necșulescu, stăpânul moștenirii, pe vapor în apele înghețate ale Mării Negre nu face decât să stârnească un val de întâmplări și comedii în vederea obținerii moștenirii. Practic acesta este momentul de cumpănă al spectacolului, de unde pornesc toate aventurile pe care o să las spectatorii să le descopere.

Scenografia este semnată de Ștefan Caragiu, fiind alcătuită din piese specifice din mobilierul vremii: dulapuri, mese, scaune, canapele, chiar și o colivie cu un papagal împăiat fac parte din apartamentul familiei Necșulescu. Nu este un decor de casă bogată, ci este unul aș spune un pic depresiv și încărcat, senzația fiind una destul de apăsătoare când privești scena. Am putea spune că elementele scenografice ar fi o reflexie a sufletului personajelor, încărcate de un prea plin emoțional al grijii vieții de zi cu zi. În actul al doilea, toată acțiunea se petrece sub imaginea Titanicului care din fundul scenei, în spatele mobilierului, observă ca un martor scufundat evoluția, comedia și deciziile pe care personajele le iau. Plină de miez este replica personajului Sarmisegetuza (Alexandra Sălceanu), zisa și Miza, care rostește despre tragedia Titanicului: Splendidă Catastrofă!. Premiera pe țară a piesei Titanic Vals a avut loc în 21 noiembrie 1932, la Teatrul Național București în regia lui Vasile Enescu, asta la 20 de ani de la scufundarea pachebotului în apele înghețate ale Atlanticului. În luna aprilie 2022, la 110 ani de la tragedie, avem din nou o premieră cu această piesă. Să fie oare o pură întâmplare? În orice caz, cert este că și în prezent povestea reală a scufundării încă fascinează cercetătorii și publicul. Iar replica Mizei nu este pusă întâmplător acolo: mulți oameni care au pierit pe vas au plecat în căutarea unei vieți mai bune în America, iar cei care călătoreau la clasa 1 au împărtășit majoritatea aceeași soartă, chiar dacă erau oameni înstăriți. Poveștile adevărate ale marilor oameni de afaceri care s-au înecat atunci, intrigile, amorurile, implicația politică, au făcut ca dezastrul să fie cu adevărat nu splendid, însă fascinant. Din caietul-program al spectacolului aflăm că Tudor Mușatescu spune că unele dintre evenimentele petrecute în piesă s-au întâmplat în realitate la Câmpulung. Nu poate să nu ne frapeze și cât de asemănătoare este povestea familiei Necșulescu cu multe povești întâmplate pe Titanic, dar și în familiile celor afectați de tragedia maritimă.

Fără a intra foarte mult în detalii istorice, mai este de menționat și faptul că valsul pe care îl auzim în piesă interpretat de Flașnetar (Dan Tudor) a fost cântat pe Titanic în noaptea în care s-a scufundat, fiind ultima bucată muzicală cântată de către membrii orchestrei înainte de a se scufunda. Valsul se numește Songe d'Automne și a fost compus de Archibald Joyce, vals ce a avut un succes fulminant în acele vremuri, de aceea a fost și inclus în repertoriul orchestrei de la bordul vasului. Revenind la reprezentația de la Național, putem spune că este un spectacol retro, un spectacol care va transpune spectatorul într-o lume demult apusă. Rămâne la latitudinea fiecărui spectator cum vede piesa, cheile de lectură ale acesteia fiind diferite, unii o pot vedea ca pe o tragedie, alții o pot vedea ca pe o comedie, ambele variante fiind corecte și acceptate. Însă în orice fel ar fi privită, cert este că Dan Tudor a reușit să realizeze o montare de excepție, cu o distribuție închegată, bine pusă la punct și potrivită pentru rolurile interpretate, oferind publicului de toate vârstele o nouă întâlnire cu teatrul lui Tudor Mușatescu. Din punctul meu de vedere, textele sale sunt actuale și astăzi, iar personajele și comicul creat de el vor distra multe generații de acum încolo, deoarece așa cum spune și autorul: Cât există viață, teatrul va trăi în contul ei.