Un an sinistru, pe care l-aș putea numi al marilor anulări. Cum voiam să scriu despre un spectcol pentru, cum se și anula. Săli închise, cinematografe în beznă. Am ratat Festivalul de Film de la Chicago. Mi-am văzut studenții doar pe Zoom. Am învățat pe de rost asperitățile pereților și m-am bucurat exagerat de orice ieșire.

Totuși, nu pot să blamez chiar tot anul. Printre toate relele au fost și întâmplări luminoase, ca serialul semnat de Daniel Sandu, pentru HBO, Bani negri. Mi-a plăcut rolul, mi-a plăcut echipa. Îmi place regizorul. Prin urmare, n-a fost chiar așa de prost tot anul.

Și în plus de asta, a fost și revista!

Mai ales proza am citit-o. Mi-ar plăcea un film după povestirea Ușa secretă. L-am regăsit pe Radu Aldulescu, i-am recitit cu drag pe Agopian, Florin Iaru. Dar am citit cu mare plăcere și proza tânără, iar aici aș vrea să numesc două texte, care mi-au rămas în minte: Cad oameni de A. Trușcă, și, mai ales, o proză semnată de Pavel Nedelcu: Buchete de singurătate.

Doresc viață lungă revistei și timpuri însorite, fără amenințări!!