Târzia mea studenție pariziană a coincis cu "vremea de glorie" a cântăreților români la metroul din Paris. Nu trecea nicio stație fără să se urce o nouă echipă, acordeon plus "voce", trăgând după ei o sculă cu aspect antediluvian, pe care cred că le-o închiria chiar administrația metroului (sau și-o pasau ei între ei) și care, am realizat la un moment dat, era de fapt un amplificator. Număram penibil nu mai puțin de 14 stații de la căminul din Porte de Clignancourt (acel pitoresc Ferentari al Parisului) până la școala noastră "de fițe" de pe Saint-Germain. 14 stații, ca tot atâtea trepte ale infernului, pentru bietele noastre urechi maltratate. E., colega mea basarabeancă, nu înceta să se minuneze de răbdarea politicoasă și, aparent, fără sfârșit a călătorilor parizieni, care, orice ar fi gândit în sinea lor, nu schițau niciun gest de indignare sau respingere în fața acelei zgomotoase forme de "ocupație națională". "Blestemul civilizației", conchiseserăm amândouă. Ba chiar E., de la înălțimea staturii ei de basarabeancă hrănită bio, trăsese concluzia că tot excesul de civilizație ne făcea și pe noi, la București, să asistăm fără reacție la scenele de buzunărire în autobuz a bătrâneilor lipsiți de apărare. Chestie de perspectivă, gândeam eu, în vreme ce simțeam cum îmi crapă obrazul de rușine la ideea că sunt compatrioată cu acei vajnici producători de zgomote.

Ei bine, în ziua cu pricina am urcat în metrou ca de obicei, am ocupat demn una dintre banchetele înghesuite și ne-am pregătit de concertul obișnuit. Primii au apărut la Marcadet, doi compatrioți la vreo patruzeci-cincizeci de ani, burtoși și cu ghiuluri. S-au postat chiar în fața noastră, așa că i-am observat fără să vreau. Lălăiau fără chef "Drumurile noastre, poate...", aveau cearcăne, păreau epuizați de viața pe care o duceau. Schimbau între ei priviri hăituite. Cel mai apropiat de ușă se uita atent la fiecare stație, să vadă dacă urcă vreo echipă de la paza metroului. Purtau niște ciocate obosite, pulovere de lână cu modele familiare, hainele oamenilor obișnuiți din Giuleștiul meu de baștină. Miroseau a sărăcie, a disperare și a tramvaiul 44. M-a cuprins dintr-o dată o duioșie fără margini față de acei oameni și față de cântecul lor lălăit. M-am simțit solidară cu ei, străină ca și ei în metroul acela plin de francezi indiferenți, purtând ca și ei sub pleoape umbrele triste ale unei țări pe care o uram și de care mi-era dor în același timp. Am realizat că eu și ei suntem una, pentru că numai nouă cântecul lor ne spunea ceva. Și am început să plâng, așa cum de puține ori am plâns în viața mea: tăcut și cu multe lacrimi. Un plâns eliberator de om care se împacă în sfârșit cu sine. Am plâns cu capul ascuns în șalul lui E., prețiosul șal mov cumpărat cu 10 euro de la marché aux puces.