salt nestabilizat prin trapa toamnei

ieri l-au înmormântat pe tomescu marius

sigur nu s-a dat la știri pentru că tomescu marius

n-a murit în afganistan și nici nu a fost parlamentar de buftea

nimeni nu a știut că a fost comandantul meu de companie

și noi trebuia să câștigăm un război sau mai multe

tomescu marius era un tip al dracului așa ziceau soldații

chiar el îmi spunea așa suntem noi parașutiștii mici și ai dracului

deși eu aveam peste 1,80 îmi era ciudă că nu-s mic și al dracului

ca să fiu și eu ca lent majorul ăla căruia îi plăceau v-ați prins fotbalul

femeile vinul și salturile nestabilizate

cădea marius până pe la 500 îi transpira mâna pe mânerul declanșator

dar nu-l trăgea decât atunci când i se făcea milă de noi cei de jos

și atunci ziceam toți clătinând din cap

al dracului tomescu ăsta

la revoluție îl auzeam cât am arma asta și-și mângâia kalașnikovul tandru

ca pe o femeie plină de nerv

nu mă temn de nimic bă să vină mama lor apoi înjura așa cum știa el

de te făcea să râzi deși sincer nimeni nu prea avea chef de râs

doar moartea pe care o simțeam ca pe o muiere prea parfumată prin preajmă

cum se fâțâie cum ne ațâță sângele cum s-ar iubi ea cu noi toți

să vină am cinci sectoare zicea marius și-și pipăia erotic nervura de fier și lemn

cu nume sălbatic rusesc

și a venit dar marius nu mai avea nicio armă

nici bilgheri din piele galbenă moale cu care să mai încerce un marș forțat

din încercuirea toamnei

nu mai avea masă de pliere ca să-și pregătească un zbor al dracului

când sar sunt liber sunt cel mai liber spunea nimeni nu mă atinge

de acolo de sus știi cum e totul se vede frumos neclar

și toate lucrurile neclare sunt superbe

sufletul meu se deschide odată cu voalura liniște

într-o zi mâna lui a smucit cu disperare de mânerul bg7

dar nu mai era nimic de deschis

și a trecut marius de 500 de 400 de 200 totul se apropia

devenea din ce în ce mai clar până când

nu i-a mai fost milă de noi

sebi cel nebun după poezie

nu știu cum s-a întâmplat

fugeam în zig-zag-ul sentimentului de aripi

neștiutor ca un păstrăv izbit de lună

în copilăria mea statuile nu creșteau firesc

de unde să invoc voci pentru hagiografi

semnele rănilor

genunchii juliți ai copilăriei

am visat că am un ochi verde și unul tărcat

poate din visul acesta să iasă ceva memorabil

primii ucenici locuiau în nordul orașului

la podul cu lanțuri

sub care curgeau apă și cuvinte

cât pentru a boteza tot târgul

nu le-a spus nimeni că sunt discipoli

toate vocalele păreau identice

așa cum par la un moment dat

toți copiii

am să spun într-o zi prin autobuz

că am un ierbar cu vocale

de care știu deja vameșii cerului

o să mă autoflagelez

lăsând în urmă sângele ca pe niște firmituri de pâine

după care să se ia

cei care au chef să se rătăcească

despre primele minuni

s-a scris în gazete

care au ars mai târziu în holocaustul maculaturii

deceniului când levitau sub blitzuri

poeții cei cu optzeci de limbi

cele mai importante miracole

rămân să fie povestite de oamenii cărora

poezia le-a salvat viața

îi veți putea recunoaște după neliniște

sunt din toate cârciumile

hagiografii baladei au tot dreptul să afle

cât de mult se înșeală scepticii

care afirmă că toți ne vindecăm de dor

odată cu trecerea timpului

atunci se vor apropia de cea mai mare minune

din viața lui

sebi cel nebun după poezie

zumzet

Prin parcuri scrijelit câte un cer

Gust de miere fiartă în dunga după-amiezii

Spre tine cu gesturi rupte

Dintr-o duminică în alta

Tot templul într-un bazar cardinal

Din care ispitit să cumpăr

Oasele mele lângă oasele tale

Niciun secol nicio nostalgie

Mă trezesc lângă exercițiile mele

Ca lângă trupuri sărite din calendar

Fără să fi părăsit pe nimeni

Cerurile trec precum pielea de șarpe

N-am scris măcar un poem

Pentru orice moarte a mea amânată

În fiecare duminică

Îl ispitesc pe monahul care n-am fost

Cuvântul peste tot la fel

Doar cel care curge până la mirul picioarelor

E vara în care am iubit

Organic până la unghii

Ești frumoasă

ești frumoasă ca tăcerea catedralei la amurg

dinspre tine răcoarea fântânii în care spionase luna de mai

ești frumoasă precum spaima demiurgului meu

care plăsmuiește vise pe tăișul unui cuțit de argint

ești frumoasă ca o rodie amară

miezul amar al dulcei iluzii ce-mi sporește seara

zgomotul indicibil al pașilor tăi urcători către mansarda mea

luxurioasa

vechea așteptare pândind din brocartul nopții

sângele amintirii ce-mi zvâcnește în tâmple

ca peștișorii care ies la suprafață în timpul ploii

ești frumoasă ca o invocare

a unui nume scrijelit pe peretele unei închisori

de un condamnat la moarte

litere strălucind acolo în întuneric

nimb al putregaiului latent

ești frumoasă cât un căuș de apă

în sete atavică de rouă și basm

am să spun tuturor cât ești de frumoasă

până când vor da din nou pomii în floare

la marginea dinspre răsărit a ferestrei

ești frumoasă și tu o știi

de aici umbletul tău nepăsător peste nisipul clepsidrei

de aici viețuirea în sărut ca-ntr-o risipitoare furtună

ești de șaptezeci de ori câte șapte frumoasă

până la sfârșitul lumii de frumoasă

Ramificații

Junghi de malahit

Privirile care mă trec strada

Aerul nopții deschide

Venele sângelui în celuloza hârtiei

Pentru frumusețea dintâi

Îngerul tulbură umbra mea

"Am ceva să-ți spun..."

Citesc cu șira spinării

Foile peste care-mi cădea liliac

Oasele liniștii au crescut

În fiecare an câțiva milimetri

Fiecare ramificație a sângelui

Duce numele tău

Intersecții de străzi mahmure

Nu știe nimeni nume de strigare

Pe pagina mea

Dicteu ireversibil