Dl. Joseph Becker avea obiceiul să se trezească în fiecare dimineață înaintea soarelui și să-și facă rugăciunea până să coboare din pat deoarece, considera el, o zi bună de lucru începe devreme și nu poate să-nceapă decât cu Dumnezeu. După ce își făcea tabieturile de dimineață și lua un mic dejun satisfăcător, dl. Becker cobora în prăvălia sa. Avea o ceasornicărie în Piața Amzei, în apropiere de sinagogă, moștenire de la tatăl său, care emigrase în București în anii '50. Peste o lună se făceau treizeci și unu de ani de când se prăpădise tatăl său. Becker era, așadar, ceasornicar de treizeci și unu de ani și evreu de când se știa. Când intra în prăvălia micuță, abia mijea de ziuă, iar bătrânul, în vârstă de șaizeci și unu de ani, se așeza după tejghea, își punea ochelarii pe nas și scotea din sertar ceasurile pe care le avea de reparat. Stătea aplecat asupra lor, cu ochii lui mari și calzi concentrați asupra rotițelor, mereu curios. Când lua în mână un ceas, simțea că pătrunde într-o lume tainică, desprinsă de evoluția copleșitoare a orașului care-i adăpostea acest microunivers doar al lui. Munca atât de migăloasă și stăruitoare asupra micuțelor mecanisme se reflecta și în înfățișarea dlui Becker, sub forma unor semiluni care adăstau sub pleoapele lui asemenea unor bărci trase la țărm. Dl. Becker deschidea prăvălia la ora opt fix în fiecare zi, afară de ziua de sabat și de sărbătorile evreiești, și o închidea la ora cinci. În restul zilei își făcea de lucru cu ceasurile lui sau își vizita fiul, Jonas Becker, care era însurat și avea un apartament micuț pe Strada Icoanei. Când era mic, Jonas manifestase același interes ca și tatăl său în ceea ce privește repararea ceasurilor, dar odată ce băiatul a început să crească, mintea lui ageră s-a orientat către alte preocupări, cea mai odioasă dintre ele în ochii tatălui fiind avocatura. Tatăl și fiul se ciorăvăiau adesea pe tema asta, întrucât bătrânul și-ar fi dorit ca fiul său să moștenească afacerea familiei. După aceste certuri infructuoase, pe seară, dl. Becker mergea la Sinagoga Eșua Tova din Amzei. Asista la mincha și se ruga să-i vină lu' fiu-său mintea la cap. După ce ieșea de la sinagogă, uneori intra și la poștă, căci era în drumul spre casă. Din când în când îi veneau pachete de la unchiul său din Polonia. De obicei trimitea haine, iar dintr-un pachet întreg dacă găsea o cămașă bună. Pe fundul cutiei găsea mereu o ciudățenie, cum ar fi un brici, o lingură sau o periuță de dinți. Cel mai probabil, unchiul i le trimitea cu gândul la zilele negre, când n-avuseseră de niciunele. Când primea câte un astfel de pachet, dl. Becker era cel mai entuziasmat cu gândul la caramelele krówki, pe care le mai găsea uitate în câte un buzunar. Acestea erau plăcerea lui vinovată și se tot gândea de câțiva ani să-l viziteze pe unchiul Levi, care se apropia vertiginos de venerabila vârstă de nouăzeci și nouă de ani. În fine, cu aceste gânduri ajungea acasă, lua cina în cămăruța lui slab luminată de la etaj, și până la ora nouă se băga în pat și-și făcea rugăciunea de seară, deoarece, considera el, o zi bună de lucru se-ncheie devreme și nu poate să se-ncheie decât cu Dumnezeu.