OPTm
nr.crt.

Crima de pe strada Vântului

I.

CADAVRU abandonat în imobilul cu GHINION, proclamă ziarul. Comisarul Weston își mută mobilul la urechea stângă și se strâmbă iritat, dând click pe titlu. Articolul este previzibil, ceea ce nu-l face mai puțin neplăcut:

Un cadavru carbonizat a fost descoperit, ieri, în ruinele imobilului nr. 17 din strada Vântului turbat, afectat acum două săptămâni de un puternic incendiu. Descoperirea a fost făcută de V. M. care își scosese câinele la plimbare. Animalul fără lesă s-a strecurat în curte printr-o spărtură în gard și a început să urle. Îngrijorat, bărbatul a intrat să-l recupereze și a avut neplăcuta surpriză...

- Sigur că nu zăcea acolo de două săptămâni, ce naiba, nu suntem chiar atât de incompetenți! spune Weston în telefon, în timp ce derulează articolul pe ecran, sărind peste descrierea cadavrului, pe care l-a văzut cu ochii lui.

Surse din cadrul poliției ne-au declarat că, având în vedere raportul medicului legist, care a aproximat că decesul ar fi survenit cu două zile în urmă, este exclus ca victima de sex masculin – încă neidentificată - să fi murit în incendiul recent și să nu fi fost remarcată de pompieri sau de organele de anchetă. Varianta cea mai probabilă, conform acelorași surse...

- E mai complicat decât pare. Dacă ar ști presa... spune Weston, sorbind din cafeaua care s-a răcit de tot și strâmbându-se. Fii atent! Cadavrul se afla în mijlocul unei săli de la parter, dar în cameră, în toată clădirea, de fapt, nu existau urme de pași! Zici că picase din tavan, așa ars cum era! Chiar presupunând că ar fi fost ucis altundeva și apoi ascuns aici, asasinul tot ar fi trebuit să lase niște urme, că doar înăuntru e cenușă peste tot. Ce zici de asta?

Celălalt are, într-adevăr, ceva de zis, iar comisarul profită de ocazie ca să-și lărgească nodul cravatei și să-și descheie nasturele de sus al cămășii. De pe ecran, din articolul care deplânge creșterea infracțiunilor violente în Cosmopolis, îl privește propriul său chip, o figură cândva oacheșă, căreia statul câte șaisprezece ore la birou i-a dat o tentă pământie și nesănătoasă. Are un aer de om care doarme prea puțin și bea prea multă cafea, dar cam așa arată jumătate dintre locuitorii Cosmopolisului.

- Hai să recapitulăm, spune el. Incendiu vechi de două săptămâni. Cadavru proaspăt. Nicio urmă a unui nou foc. Niciun fel de urme de pași, nici ale criminalului, nici ale victimei. Vecinii n-au văzut și n-au auzit nimic. E ceva ciudat aici. Acuma înțelegi de ce am nevoie de tine?

Interlocutorul său, pare-se, nu înțelege.

- Da, știu că nu așa funcționează, dar poate totuși simți ceva? Vreun... ecou, ce știu eu? Haide, treci măcar o dată pe acolo, ce rău poate să fie? Dau o bere la salariu, bine?

Zâmbește prudent, încercând să nu lase zâmbetul să i se simtă în voce. Celălalt a mușcat, o știu amândoi, restul e numai protocol, un soi de dans ritualic de masculi ale cărui faze le parcurg împreună în următoarele cinci minute.

- N-are rost să-ți zic să fii atent, dar fii atent, mai spune comisarul, în fond este vorba despre o crimă.

Celălalt bărbat închide telefonul și se reazemă de spătarul scaunului, cufundat în gânduri. Ca de obicei, între sprâncene îi apare o încruntătură care conferă privirii lui o intensitate maniacală. Pe ecranul laptopului său sunt deschise mai multe ferestre și toate conțin articole ale căror titluri urlă:

INCENDIU și CRIMĂ într-un imobil ABANDONAT

BLESTEMUL LUI BORG?

Imobilul pierdut în instanță de Borg îi aduce numai necazuri rivalului Herbert Sackville

Și, firește, editorialele:

Sunt casele abandonate UN PERICOL pentru cetățeni?

Ruine de patrimoniu sau CAPCANE ALE MORȚII?

Prin ferestrele pub-ului, încălzite de un soare neconvins de octombrie, răzbate zgomotul uneia dintre arterele principale ale orașului. Pe masa rezervată întotdeauna pentru el, în fundul localului, la geam, se află laptopul, o ceașcă de capucino pe jumătate golită și o plăcuță care anunță sec: Funes, doctor de case.

II.

Fiecare locuitor al Cosmopolisului are propria hartă a orașului, orientată de obicei pe axa principală casă-serviciu și presărată cu repere cum ar fi barul preferat, sala de gimnastică, cel mai apropiat supermarket, librăria favorită, clubul cel mai tare. Din când în când, din negura memoriei mai răsar contururi încețoșate numite școala, banca primului sărut, crâșma unde m-am făcut praf când eram student ș.a.m.d.

Harta lui Funes, dacă ar fi s-o împărtășească altora, ar arăta cu totul diferit. Pe ea ar exista blocul sinucigaș de pe strada Linariei, casa în ruină care se întregește în fiecare noapte undeva pe strada Furnicuța veselă, imobilul cu trei etaje de pe strada Fetelor în floare, care se teme de cutremure și care, ori de câte ori trece metroul pe dedesubt, trimite accese de panică în mințile locatarilor sau casa care regresează cu fiecare cameră în alt moment din trecut, un caz pasionant la care el lucrează chiar acum. Și tot așa, cazuri rezolvate, cazuri la care i-ar plăcea să lucreze dacă l-ar plăti cineva și cazuri pe care are de gând să le investigheze pe gratis, numai să aibă puțin timp.

Ar mai figura pe harta lui, ca locuri de evitat, cartierele de birouri în care nevrozele și stările de anxietate se întind ca focul de la un apartament la altul, molipsind clădiri întregi. Cele mai rele cazuri astea sunt, blocurile și clădirile de birouri, și din păcate ele constituie grosul muncii lui; dacă ar fi să lucreze numai cu case, Funes ar fi fericit. Dar în Cosmopolis găsești orice, mai puțin fericirea, după cum a scris cu propriul lui sânge poetul damnat Robert Baucius, înainte să se arunce de la etaj, să aterizeze pe o copertină și să nu moară decât de rușine, și asta doar metaforic vorbind.

Strada Vântului turbat. Case vechi, cele mai multe renovate, dar și câteva al căror aer decrepit povestește mai elocvent ca o mie de cuvinte despre sărăcia și bătrânețea neajutorată a locatarilor. Numărul 17 este o clădire masivă cu un singur etaj, înconjurată de o grădină generoasă.

Pentru cine are cunoștințe de arhitectură – și Funes are – clădirea este construită în stil eclectic, cu elemente de art nouveau. Unii ar spune că fațada-i încărcată, dar lui Funes nu i se pare, capetele de lei, amorașii și ghirlandele, chiar și așa ciobite, reușesc să se îmbine fără stridență și fără să obosească ochiul. Balconul dantelat de deasupra intrării principale este sprijinit pe umeri de atlași de piatră, care par gata să cedeze sub presiunea timpului și deopotrivă a mușchiului verde ce i-a acoperit. O scară laterală coboară de pe terasa parterului supraînălțat către grădina în care statui fără cap au încremenit în gesturi consternate. Tencuiala se cojește ca o piele de lepros, iar acoperișul ars se deschide spre cer.

Funes oftează. Chiar și așa, înnegrită de fum, cu aerul deprimat pe care îl au imobilele părăsite, se vede că e o frumusețe de casă, clădită să dureze. Trage pe dreapta și coboară din mașină.

În fața imobilului stă un polițist, pesemne anunțat de Weston. Funes se apropie. Polițistul vede un bărbat slab, fără vârstă, cu părul castaniu presărat ici-colo cu fire argintii, purtând jeanși și un trenci șifonat. Bărbatul are un aer de competență obosită. Se recomandă ca fiind Funes. În timp ce desface sigiliul pus pe poartă, polițistul îi spune că a fost trimis de comisar special ca să-i deschidă și se oferă să-l însoțească. Funes se opune.

- Spune-mi unde ați găsit cadavrul și mai departe mă descurc singur. Chiar nu trebuie să intri cu mine, poate fi periculos.

Tânărul îi dă informațiile cerute și se așează pe o bancă în curte. Ascuns de ochii trecătorilor, își aprinde o țigară și trage cu voluptate fumul în plămâni, sfidând fericit reglementările care le interzic judecătorilor, parlamentarilor, militarilor, polițiștilor și altor „figuri exemplare" fumatul în locuri publice. Funes îl lasă cu ale lui și se apucă de treabă.

În curte a fost un castan bătrân, al cărui trunchi împiedica poarta să se deschidă cum trebuie. Noii proprietari l-au tăiat. S-a întâmplat acum doi ani, dar lipsa lui se mai simte, ca un dinte proaspăt smuls, trimițând ecouri de durere în toată curtea; Funes nici nu trebuie să își extindă simțul lui special ca să o citească. În fundul grădinii, niște copii și-au făcut odinioară un ascunziș sub niște tufe și s-au jucat acolo în fiecare vară; colțișorul emană o minunată lipsă de griji.

Între poartă și clădire s-a așternut un covor gros de frunze moarte, de un galben exuberant împestrițat cu arămiu și doctorul își spune că nici nu putea exista un mod mai frumos de-a te apropia de această clădire muribundă.

La un moment dat, cineva a stat pe treptele din față privind cerul cu ochii prostiți de nefericire și capul golit de gânduri. Clanța de la intrare e ca un palimpsest de amintiri și emoții. Ușa e scorojită de umezeală. Funes se opintește zdravăn s-o deschidă și într-un final reușește, cu un scrâșnet care răsună în toată clădirea. Intră într-un hol din care se desfășoară în sus o scară circulară de marmură. Plăci întregi din ea au fost furate, iar balustrada, probabil din fier forjat, lipsește. Camerele de la parter sunt goluri negre; ușile de mult au fost puse pe foc de vagabonzii care se vor fi aciuat aici.

O tânără a traversat holul ca să răspundă la ușă și fericirea ei ieșindu-i în întâmpinare iubitului, cu decenii în urmă, nu s-a împrăștiat cu totul. Funes o străbate ca pe o băltoacă de raze de soare într-o cameră altminteri întunecată.

Urcă scara, întipărindu-și pașii în cenușă și praf și încercând să-și ferească trenciul de pereții înnegriți. Își scoate batista și-și acoperă gura și nasul, ca să scape de mirosul de fum care persistă. Vitraliile de pe palierul intermediar abia păstrează ici și colo câte un ochi de geam, ca un puzzle care nu mai poate fi de-acum descifrat. Funes n-ar ști de ce vederea acestei distrugeri anume dintre toate cele pe care casa le-a îndurat face un soi de furie tăcută să-i explodeze în piept, ca o grenadă sub apă.

Sub pașii lui simte alți pași mai vechi, cineva a urcat cândva scara, apoi a șovăit pe palier, pregătindu-se să dea o veste și neștiind cum va fi primită. Funes ar putea afla ce s-a întâmplat în continuare, ar putea urmări oricare dintre poveștile astea, separând-o de celelalte și luându-i mirosul ca un ogar, s-ar putea pierde în casă cum se pierd alții într-o bibliotecă, hoinărind din raft în raft nepăsători la curgerea timpului. Ucizi o lume întreagă atunci când ucizi o casă, îi ucizi pe toți cei care-au trăit în ea, ucizi urma fragilă pe care pașii și visele lor au mai lăsat-o printre noi, îi faci să nu fi trăit niciodată.

Revine la parter și, conform instrucțiunilor primite de la comisarul Weston, intră prin gaura întunecată care a fost o ușă.

Ca și restul clădirii, camera este goală, fără urmă de mobilier; din câte își amintește, casa fusese părăsită cu mult înainte de incendiu. Nu încearcă să descifreze povestea spusă de urmele de pași înscrise în cenușă și deja acoperite de un strat de praf: știe că sunt ale poliției. Se concentrează, închizând ochii. Ascultă. Își extinde simțul acela special, cel care-l face un atât de bun doctor de case.

Nimic.

Ceea ce în sine e straniu, îngrijorător, nelalocul său.

Orice casă emite ceva. Singurătate. Fericire. Neliniște. Nostalgie. Fiecare casă are o semnătură de bază, un mix de senzații care, decojite, sunt un rezumat al istoriei sale și un indiciu cu privire la starea sa prezentă și pe care Funes le poate citi și descifra automat, fără să-și bată capul.

Nu și această casă. Aruncă în el cu amintiri, valuri de amintiri sub care personalitatea ei se ascunde. Doctorul încearcă să le despartă ca pe niște văluri, dar ele vin și vin, e ca și cum ar da deoparte un șir nesfârșit de draperii fără să ajungă nicăieri. Încearcă să surprindă amintirea incendiului recent, un episod traumatizant pentru orice casă, dar nici măcar un ecou nu vine să-i gâdile percepția. „Ciudat", murmură el, aproape zâmbind.

Se deplasează prin încăpere. Mângâie cu vârfurile degetelor un perete, căutând o vibrație. Nimic. Pe vine lângă locul unde a fost găsit cadavrul, își plimbă palma pe podea. Simte doar praf, lemn, cenușă. Cu un huruit sinistru, ceva uriaș se desprinde din tavan și aterizează alături, ridicând un nor de praf. O grindă arsă s-a prăbușit și, dacă ar mai fi urmat și altele, doctorul ar fi încurcat-o, fiind redus la neputință de un acces cumplit de tuse care îl îndoaie de mijloc și îi face ochii să lăcrimeze.

- Sunteți bine, domnule?

Tânărul polițist, îngrijorat, din pragul ușii de la intrare.

- Da, toate bune, ies imediat! strigă Funes, între două accese de tuse.

E important ca tânărul să nu intre în clădire, care e periculoasă într-un fel nou până și pentru el. Nu știe cum ar reacționa cu încă un străin în ea. Se ridică, scuturându-se de cenușă. Străbate holul chinuit de noi rafale de tuse, care răsună în clădirea goală de parcă aceasta l-ar îngâna în bătaie de joc.

Doctorul iese în curte cu obrazul murdar de cenușă și cu ochii înroșiți. Abia acum, polițistul observă că bărbatul are un ochi mai albastru decât celălalt.

III.

La ora 18.45, Weston împinge ușa localului unde Funes poate fi găsit de la opt dimineața și până pe la ora 19.00, când începe să se aglomereze. În mod neinspirat, localul se cheamă Pubby\'s, ceea ce a dat naștere la o tonă de glume, toate proaste, dar persistente ca niște musculițe bețive.

Doctorul e la locul lui, la masa din spate. Degetele-i dansează pe tastatura laptopului. Lângă el se află un pahar cu martini, semn că se pregătește să-și încheie ziua de muncă. Weston cere o cola și se așază. Se joacă absent cu plăcuța cu numele lui Funes.

- Funes, stâlp de cafenele, se preface el că citește.

Cu ochii în ecran, celălalt dă din mână.

- Am parte de destule birouri în munca mea, la ce mi-ar mai trebui unul? Lucrez foarte bine de-aici.

Salvează ceva și se lasă pe spate, masându-și ceafa. Weston observă că are ochii roșii.

- Ei, cum a fost? Ai simțit ceva?

- Nimic, spune Funes, cu ochii strălucind.

Weston se uită la el în tăcere, „nimic" nu e chiar ceea ce aștepta. Nimic nu este, își spune, un motiv ca Funes să arate atât de entuziasmat.

- Blanc total în privința incendiului, înțelegi? Nicio transmisie, nicio vibrație, nicio amintire, absolut nimic. Așa ceva nu se poate, pur și simplu nu se petrece în mod natural.

Weston n-ar numi natural nimic din ceea ce se petrece în meseria lui Funes, dar se abține la timp de la comentarii.

- Și asta-i de bine? se interesează prudent.

- Dragă Weston, spune Funes, lovind o tastă cu un gest aproape jucăuș, nu știu dacă e de bine sau de rău, dar e un semn că s-a întâmplat ceva. Cum ziceam, un asemenea blocaj nu apare în mod natural. Mai mult, când am încercat să forțez puțin, a căzut o grindă drept lângă mine. Am luat-o ca pe un foc de avertisment. Sunt nemaipomenit de interesat de caz.

- Bine, zice Weston, atunci poate te interesează că au identificat cadavrul... Abia am aflat pe drum încoace și tare mă bucur că nu trebuie să anunț eu familia.

Funes tace în expectativă. Weston nu mai rezistă.

- Ce zici de Brandon Sackville?

- Proprietarul?!

- Nu, ăla e Herbert. Brandon e fii-su. 27 de ani. Nicidecum oaia neagră a familiei, dimpotrivă, absolvent de științe economice, partener în afacerea imobiliară a lui tac-su, fișa medicală nu indică dependențe de niciun fel, dispărut în urmă cu trei zile – ți-am spus că nu era cadavrul acolo când am investigat incendiul! – nu s-a primit nicio cerere de răscumpărare. Vecinii spun că o mașină, identificată ca fiind a lui, a tot stat parcată în fața casei de două săptămâni încoace. Noapte de noapte. Acolo am și găsit-o. În portbagaj erau două canistre de benzină.

- Dar niciuna în casă? întreabă doctorul.

Weston își răsucește paharul de cola pe masă și oftează:

- Nu, niciuna. Și legistul n-a găsit nicio urmă de violență pe trup. Ce mizerie, acuma o să am toată ștăbimea pe cap. Nu putea să fie un vagabond?

Funes îl privește și în ochii lui scânteiază un entuziasm nou.

- Să înțeleg că ai de gând să stai de vorbă cu Andreas Borg, nu? întreabă el.

- Da, zice Weston, și dacă tot zici că mă ajuți poate ar trebui să vii și tu.


 


Casa de avocatură Borg, Borg and Salt ocupă tot etajul trei al unui gigant de sticlă răsărit peste drum de un cartier cochet de viluțe vechi. Biserica din intersecție trimite către imobilul mai nou valuri crunte de ostilitate. Unii glumeți se referă la el ca la Tuborg and Salt, altă glumă de un umor discutabil. Orașul ăsta o să piară nu de apocalipsă, nici de molimă, ci din pricina glumelor proaste, a spus odată, la beție, poetul damnat Robert Baucius, și Funes i-a dat dreptate.

Funes ar putea descrie cu ochii închiși, în detaliu, o casă pe care văzut-o pentru prima dată. Oamenii nu-l interesează la fel de tare, așa că nu reține din Andreas Borg decât că-i unul dintre tinerii aceia de cincizeci de ani ai vremurilor moderne, cu obrazul neted și bronzat și cu un păr cărunt care la el pare o cochetărie, nu o fatalitate biologică.

- E în legătură cu casa, așa-i? întreabă el agitat. Ce-a mai rămas din ea?

- A ars acoperișul. Și mansarda, spune Funes.

- Era o pictură pe tavanul holului...

Funes clatină din cap, pictura n-a supraviețuit.

- Unde ați fost în seara de 17 octombrie, de la ora 21.00 și până a doua zi dimineață? intervine Weston așezându-se pe scaunul indicat de Borg.

Borg se întoarce către el descumpănit. Ezită o clipă, apoi rostește o serie de nume importante, numele unui local, o cină de afaceri.

- Până la ce oră ați stat? (Tot Weston.)

Funes ignoră răspunsul și își apasă ușor palma pe perete. Borg e un tip extrem de competitiv, dar e din soiul celor cărora le priește competiția. Biroul său nu emite nici urmă de stres.

(„Ați pierdut procesul cu Sackville pentru imobilul de pe Vântului turbat numărul 17", îl aude pe Weston în spate).

Are tendința de a se atașa cam mult de obiecte, este un om care se definește prin posesiile sale: camera emană un sentiment de apartenență, de atașament răspândit printre birourile șefilor.

(„Da", spune avocatul, „a pretins că i se cuvenea ca moștenire, deși mătușă-sa mi-o vânduse mie înainte să moară. De parcă n-am ști ce voia samsarul ăla cu casa. O clădire de birouri în zona aia face cât n-ai zice.")

Funes dă aprobator din cap: caselor construite de firma Sackville-West le lipsește ceva, până și blocurile de locuințe au ceva rece, impersonal, se simte că nu-s decât niște cutii scoase la vânzare una după alta, înălțate fără mândrie, dragoste sau armonie, cu o sete de câștig care li s-a imprimat din temelii până-n ultima grindă. Clădiri avide... Periculoase.

- El a pus focul, sunt sigur, doar nu credeți că au intrat vagabonzii și au dat foc din greșeală, zice Borg, întorcându-se deodată către Funes. N-avea voie s-o demoleze pentru că era clădire de patrimoniu și probabil n-a mai avut răbdare s-o aștepte să se dărâme singură.

- Credeți că tot el și-a ucis și fiul? întreabă ironic Weston.

- Când te joci cu focul riști să te frigi, zice Borg fără părere de rău. N-au decât ce-au meritat. Și da, îmi permit s-o spun fiindcă am alibi pentru toată noaptea aia.

- O să vedem noi asta, mârâie Weston, dar Borg nu-l mai ia în seamă.

Se întoarce din nou spre Funes ca spre un suflet pereche:

- Pe tavan, în colțuri, în medalioanele alea rotunde, erau pictate femei. Erau cele patru frumoase ale mele. Și modelul ăla exterior de sub fiecare fereastră? zice el. Atât de fin. Atât de migălos.

Funes nu s-a priceput niciodată să citească oamenii, dar, grație talentului său, nici n-are nevoie. A aflat ce-l interesa. Îi face semn lui Weston: nu.

Andreas Borg, agitat, se ridică la rândul lui, fără să-și dea seama că doctorul nu i-a răspuns.

- Mătușă-sa știa. Mătușă-sa înțelegea. De aia mi-a vândut-o mie în loc să i-o lase lui. Nu era deloc nebună, cum au scos-o avocații. Am iubit casa aia atât de mult și-n final n-am reușit s-o apăr!

Și, în timp ce vocea lui Weston răsună deja în anticameră, șeful casei de avocatură Borg, Borg and Salt clatină din cap, strângându-și buzele, iar camera vibrează de tristețe, aproape fizic.

Funes nu e surprins. Asta e ceva ce poate înțelege.

- Deci ești sigur că nu-i el, da? zice Weston cu gura plină.


 


Înfulecă un sandviș în mașină, în timp ce Funes, pe locul din dreapta, privește gânditor prin parbriz.

- Nu-i el. N-avea cum să fi comis o crimă și să nu transmită biroului său ceva: tensiune, satisfacție. E încăperea în care stă cel mai mult și în asemenea cazuri se produce un acordaj între...

- Sunt din ce în ce mai convins că-i de domeniul tău, îl întrerupe Weston zorit, prinzând din zbor o feliuță de castravecior murat înainte să-i păteze cravata.

- Și eu sunt convins. Mâine la prima oră sunt din nou acolo, spune Funes.

Mai discută un timp, dar Weston mai are treabă, iar Funes și-a încheiat ziua de lucru. Doctorul își saltă pe un umăr rucsacul cu laptopul și pleacă pe jos către casă, care nu-i departe. Merge fără grabă, lăsând zgomotul de fond al orașului să-l învăluie. Cineva tot scrie pe ziduri, cu un scris de copil la ora de caligrafie, „Redați-ne stelele!", dar Cosmopolisul nu are stele de oferit, cu excepția Căilor Lactee ale marilor artere și a constelațiilor de ferestre scânteietoare ale blocurilor. În pătratele gălbui care-s geamurile de la bucătării se văd siluete singuratice pregătind cina. Într-o singură fereastră Funes zărește doi tineri îndeletnicindu-se împreună cu gătitul și vederea lor îi trezește o undă de căldură în inimă. În dosul altor ferestre, televizoarele pâlpâie hipnotic, spunând, spunând, spunând că fericirea și succesul le sunt destinate numai celor tineri și frumoși, făcându-i astfel nefericiți pe cel puțin jumătate dintre locuitorii Cosmopolisului și netezindu-le calea spre viitoarea nefericire și celor care acum se regăsesc în acest mesaj.

IV.

Dimineață la ora șapte tot orașul se umple de aburii cafelei proaste cumpărate în pahare de carton, iar pe strada Vântului turbat mașini negre ies tăcute din garaje. Ajuns la numărul 17, doctorul împinge poarta și intră.

Durerea arsurilor îl face să se încovoaie, de parcă propria-i piele ar fi numai o rană. Se clatină cu ochii înlăcrimați, cu stomacul ros dintr-o dată de o frică pustiitoare. Trădat, înșelat, abandonat. Inutil. Nedorit de nimeni. Furios.

Atacul e atât de puternic încât, pentru o clipă, coastele îi sunt fragile ca grinzile arse și simte nevoia să trântească, în apărare, uși de mult dispărute, urlând cu glas de cărămidă spartă.

Trage aer adânc în piept și se separă pe sine, cu spaimele lui, cu sentimentul lui de inutilitate, cu rănile lui, de vârtejul de suferință al casei. Se încovoaie în jurul celei mai mari dureri din viața lui ca un fruct în jurul sâmburelui său și astfel se regăsește.

Odată primul asalt respins, el și casa se examinează cu prudență, ca doi pistolari la fel de abili. Nu știe ce vede ea. El simte în continuare durerea pulsândă a pereților carbonizați. Până și timpul, trecând peste ei, doare. Fiecare ochi de geam spart e ca o bătaie de inimă ratată. Singurătatea și deprimarea se întind din temelie până-n tavan ca o pătură udă. Acum că i-a stat prin preajmă, doctorul prinde și un vag ecou al prezenței lui Andreas Borg, însoțit de o nostalgie dureroasă, ca după ultimul-moment-în-care-a-fost-bine.

Funes împinge ușa. În holul pustiu, mirosind a fum, cu pereții arși și podeaua acoperită de cenușă și praf, doctorul își ridică obrazul și zâmbește.

- Isteața mea, spune el și vocea-i e aproape un cântec. Ți-ai dat seama c-ai greșit data trecută. Mângâie ușor peretele, ca pe un animal speriat. Vreau să te ajut. Ce s-a întâmplat cu băiatul ăla?

Tăcere. Amintiri. Tristețe.

E în pragul încăperii în care a fost găsit cadavrul, când de la etaj răsună un urlet care se izbește panicat de pereți.

- Vin! strigă Funes în susul scării.

În clipa în care pune piciorul pe ea, este doar o scară acoperită de praf și cenușă, într-o casă părăsită dintr-un oraș neinteresat de trecutul său. Când ajunge pe la jumătate, desenele de pe perete sunt vii, iar marmura lucește. De undeva răsună muzică și rumoarea de glasuri. Iar în capătul scării îl așteaptă cineva.

O femeie pășește către el în rochia ei roșie. Îți dai seama de la prima privire că nu aparține acestei epoci. O femeie de azi, chiar purtând o asemenea rochie, ar arăta și s-ar mișca altfel, ar fi probabil o tânără studentă pregătindu-se pentru viitoarea ei meserie, neieșită cu totul din coconul adolescenței. Însă ea, aceasta care stă dinaintea lui Funes, e femeie pe de-a-ntregul, sigură pe puterea frumuseții ei, trezindu-se în fiecare zi împăcată, fără îndoieli de sine, fără spaima eșecului.

Coboară către el, o treaptă, apoi încă una. Funes face instinctiv un pas în lături și e cât pe ce să se prăbușească în golul scărilor fără balustradă. Se clatină și reușește în ultima clipă să-și recapete echilibrul. Femeia îl privește cu interes, cu capul ușor înclinat.

Femeile sunt capcane, cum bine zice Baucius. Vii sau moarte, reale sau proiecții, asta-s femeile.

Funes o privește cu ceea ce el numește privirea adâncă, pătrunzând dincolo de ceea ce vrea casa să-i arate. Ființa din fața lui îl simte și face un pas în spate. Părul i-a încărunțit, două mari brazde tragice îi încadrează gura, iar de deasupra cearcănelor cafenii îl țintuiesc niște ochi tulburi ca două mlaștini bolnave, aceiași ochi care au refuzat să mai contemple ruinele frumuseții pierdute, deși au încercat uneori să o întrezărească dincolo de voalurile așternute peste oglinzile din casă. Femeia își acoperă chipul cu mâinile pe care pielea s-a ridat și dispare.

Doctorul crede că are idee cam ce i s-a întâmplat lui Bernard Sackville. Dar, ca să fie sigur, trebuie să urmeze vocea care, din nou, strigă după ajutor.

În mijlocul unei încăperi fără tavan un bărbat între două vârste se zbate trântit pe burtă. Are haine de firmă pe un trup masiv, care nu știe să le poarte. Casca galbenă de pe cap nu l-a putut apăra de grinda desprinsă care i-a imobilizat picioarele.

- Nu te apropia! urlă el la vederea lui Funes.

Doctorul ridică din umeri:

- Mă rog, tu m-ai chemat.

Bărbatul se uită la el.

- Ești... de-adevăratelea? Toată noaptea au trecut pe aici oameni care nu erau adevărați. Se opreau în prag și se uitau la mine.

Funes se apropie de el și se așează pe vine. Celălalt îl privește descumpănit:

- Nu m-ajuți să ies de-aici?

Funes îl privește cu ochii îngustați. Tăcerea durează și durează.

- Nu, cred că nu, spune doctorul în cele din urmă.

Ajunge în capul scărilor înainte să se răzgândească. Revine la omul care, în tot acest timp, s-a milogit jalnic în urma lui. Urletele lui umplu casa și doctorul o simte absorbindu-le cu nesaț.

Funes se așează pe o piatră care nu se știe cum a ajuns la etaj și-și aprinde o țigară. Trage fumul în plămâni, apoi îi dă drumul.

- Nu semeni deloc cu fiul tău, zice el.

Bărbatul se zbate, încercând să se elibereze de sub grindă.

- Uite ce-i! Eu mai stau aici cât să fumez țigara asta. După aia am plecat. Nici măcar n-o să anunț poliția. Dar crede-mă că, după ce-o să rămâi din nou singur, o să îți dorești să vină polițiștii. Așa că, dacă ai ceva de zis în apărarea ta, zi acum.

Fumul de țigară urcă leneș către spărtura din acoperiș. Casa și Funes își țin răsuflarea, așteptând.

- Am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu băiatul meu, spune în cele din urmă Herbert Sackville. De ce-a venit el aici...

- A venit aici să pună foc, pentru că ăl de l-ați pus acum două săptămâni nu și-a făcut treaba cum trebuie, zice Funes, indicând cu un gest larg pereții încă în picioare.

N-a fost o întrebare.

- Păi în fine, zice bărbatul după o scurtă tăcere, ce țară-i aia în care nu poate face omul ce vrea cu proprietatea lui, chiar de-ar fi să-i dea foc?

- Nu știu, răspunde sec Funes, eu țin cu casele.

Se face liniște. Undeva afară trece o mașină, cu cauciucurile foșnind pe asfalt de parcă s-ar furișa.

- Da, zice bărbatul în cele din urmă, stânjenit, a spus că se ocupă el de data asta, dar dacă era să-i dea foc, îi dădea foc o dată. De ce a tot venit pe-aici seară de seară, de două săptămâni încoace?

Se proptește în coate și se uită în sus la Funes.

- Ce făcea el aici în fiecare noapte? Se dichisea și pleca de-acasă imediat după cină. Era așa secretos... Eu bănuiam că se întâlnește cu vreuna, dar poliția îmi spune că de fapt venea aici. Că i-au găsit mașina.

Vocea i se frânge.

- Nu ți-a spus nimic?

- Nu. În ultimele zile era din ce în ce mai nervos și mai tăcut și eu am crezut, ca prostul, că se certase cu fata. Și am zis să nu-mi bag nasu... În loc să-l întreb: „ce-ai pe suflet?" eu făceam pe gentlemanul!

Sackville izbește cu pumnii în podea. Ochii îi sunt roșii.

- Cineva mi l-a momit aici! Cineva l-a șantajat cu ceva și l-a chemat aici și mi l-a omorât!

Pentru prima dată, lui Funes i se face milă de durerea acestui om care și-a pierdut fiul. Se apleacă și apucă grinda care-l imobilizează.

- O să încerc să te scot de aici, îi zice el încet. Ține minte un singur lucru: orice-ar fi, rămâi în prezent!

O flacără subțire se întinde deodată în lungul grinzii, ivită de nicăieri. Funes se opintește și-o azvârle în lături, simțind un junghi brusc în șale. Din fericire, grinda nu mai aterizează pe picioarele omului. Doctorul se apleacă și, apucându-l de subțiori, începe să-l târască spre scară.

Grinda se stinge la fel de brusc cum s-a aprins. În schimb, podeaua din jurul lui Funes înflorește în flăcări care dansează nestăvilit.

- Rămâi în prezent, îi spune Funes omului și-l trage după sine prin cercul de flăcări.

Bărbatul urlă de groază, dar focul nu-l atinge.

- E un foc vechi de două săptămâni, îi spune doctorul printre dinți, continuând să-l târască. Așa a murit și fiul tău. Repetă-ți că azi e 21 octombrie. Închide ochii! Stai în prezent!

O perdea de flăcări dansează în capul scărilor. Funes îl târăște pe bărbat prin ea. Acesta icnește de groază. Focul vuiește. „Edouășunuoctombriedouășunuoctombriedouășunuoctombrie" murmură omul. Funes pipăie cu piciorul după fiecare treaptă. Focul nu îl atinge, dar îl împiedică să vadă. Greutatea celuilalt amenință să-i dizloce umerii.

O flacără se strecoară în susul mânecii bărbatului.

- Stai în prezent! îi strigă Funes, conștient că pentru un om fără o minimă pregătire asta e aproape imposibil.

- Edouășunuoctombriedouășunuoctombriedouășunuoctombrie, răcnește bărbatul.

Pentru o clipă, flacăra se stinge. Apoi izbucnește din nou, hotărâtă. Haina celuilalt se aprinde.

- Douășunuoctombrieedouășunuoctombrieedouășunu...octo...., se împotrivește acesta, dar focul urcă, se întinde și îi cuprinde spatele, pulsând în ritmul țipetelor de durere ale prăzii sale.

Funes reușește să-l mai țină pe omul în flăcări încă o clipă, apoi îl scapă printre degete. Își smulge trenciul și izbește cu el acolo unde ar trebui să fie spinarea celuilalt, în mijlocul peretelui de flăcări, dar, deși îl vede pe Sackville, nu mai reușește să-l atingă.

- Stai în prezent! strigă el.

Simte forța trecutului încercând să-l absoarbă și se împotrivește, e 21 octombrie, nu 4, și nu arde niciun foc.

- Edouășunuoctombriedouășunuoctombriedouășunuoctombrie, urlă bărbatul și, cu voința care l-a ajutat să-și înjghebe o firmă de succes din nimic, se smulge vârtejului regresiei de timp. Mâna lui se agață cu disperare de pantalonii lui Funes, care îngenunchează și-i înăbușă flăcările de pe trup cu impermeabilul. Mâneca dreaptă a hainei lui Sackville a ars și se vede pielea de dedesubt, care a căpătat o culoare rozalie. Părul puțin de pe cap miroase a pârlit.

Fără un cuvânt, Funes îl saltă din nou și coboară încă o treaptă. Focul vuiește în jurul lui neputincios. Mai coboară una. Bărbatul se sprijină cu o mână de perete, încercând să-l ajute. Capătul scării se apropie.

O treaptă. Încă una.

Focul bate în retragere.

Funes pune piciorul pe podeaua parterului.

Și dintr-odată e liniște și în holul larg un bărbat și o femeie dansează pe o muzică de vals auzită numai de ei. Ea, din nou tânără în rochia ei roșie din altă epocă, el, în costumul Hugo Boss pe care trupul său de bogătaș din a doua generație știe să îl poarte.

- Bernard! suspină Sackville.

- Nu-i real, îl atenționează Funes. E o proiecție de-a casei. Și femeia la fel!

Îi răspunde un suspin în care se ghicesc lacrimile. Doctorul încearcă să-l tragă pe Sackville către ieșire, de care îi despart numai câțiva pași, dar bărbatul îi atârnă pe umeri cu greutatea dublată parcă de durere.

- E o capcană, mai zice Funes.

Chiar știind că nu-i reală, fiului lui Sackville trebuie să-i fi fost greu să se sustragă farmecului ei. Se vede după cum dansează, pierdut cu totul în ochii femeii, mișcându-se ca și cum ar fi amândoi un singur trup.

- Bernard! cheamă din nou Sackville.

De parcă atât ar fi așteptat, focul se trezește la viață.

Hainele tânărului Sackville se aprind. Acesta se răsucește pe loc urlând.

- Bernard! răcnește Sackville.

- Nu-i real, îl atenționează din nou Funes.

Dar știe că de data asta l-a pierdut. Înnebunit de strigătele de durere ale fiului său, Sackville își întinde brațele și liane de flăcări se înfășoară în jurul lor. Scapă din mâinile lui Funes și se zvârcolește pe podea. Funes îl lovește din nou cu trenciul său pârlit.

- Te-a ales pe tine! strigă el, folosind cuvintele ca pe o ancoră care să-l rețină pe bărbat în prezent.

Sackville îl privește încremenit. Focul însuși pare să fi încremenit, nici înaintând, nici stingându-se, în așteptare.

- Chiar dacă ea l-a momit aici vreme de două săptămâni, în final fiul tău te-a ales pe tine. A ales să dea foc casei și atunci casa l-a ucis.

Bernard e o flacără vie care se izbește de pereți. Funes nu-i convins că așa s-a întâmplat, dar asta alege casa să-i înfățișeze nefericitului părinte. Sackville îi aruncă o privire încețoșată de lacrimi, apoi se uită din nou spre fiul lui și Funes, așa incapabil să citească oamenii cum e, simte totuși clipa în care bărbatul cedează. Focul îl învăluie. Funes însă nu reușește să-i perceapă căldura, căci timpul, ca un val necruțător, îl înhață pe Sackville și-l poartă înapoi, înspre ziua de 4 octombrie. Silueta zvârcolindă se încețoșează, răcnetele de durere i se sting, vuietul focului piere.

Funes se trezește singur la picioarele scărilor, cu miros de fum în nări și cu trenciul ars în brațe. Afară se aude o femeie chemându-și cățelul.

Undeva în trecut, Herbert Sackville continuă să ardă.

Funes își scoate telefonul din buzunar.

- Weston, spune el, ți-am rezolvat cazul. Eu zic c-a fost legitimă apărare. Dar o să-ți fie imposibil să-l închizi pe ucigaș.

Laura SORIN

Jurnalistă cunoscută (pe numele real Laura Ciobanu), în prezent este traducător literar, printre autorii din portofoliul ei numărându-se Guy Gavriel Kay, N. K. Jemisin, Pierce Brown, China Mieville și Brandon Sanderson. A debutat ca scriitor în 2012, cu povestirea Copiii Diavolului, publicată în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, coordonată de Oliviu Crâznic. A mai publicat proze scurte în revistele Galileo, Argos, Gazeta SF, Știință&Tehnică și Galaxia 42 și în antologiile Zombii: cartea morților vii, coordonată de Mircea Pricăjan (2013) și Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017, coordonată de Mike Haulică.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 11⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Laurei Sorin descinde din stilul alert al jurnalismului care a consacrat-o, adăugându-se un imaginar matur, un respect evident față de poveste, și o compoziție echilibrată.

OPTm

audiobook

 

Vedenia

de Vitalie Vovc

a nins, și a viscolit vuind peste oraș.

apoi a crăpat gheaţa din piață

și din copci au ieșit foci și morse hidoase

și urși polari cutreierau printre case

iar în deschizături de clădiri

se vedeau pinguini

clocind ouă de crocodil

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA

Recomandată de Doina Ruști

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

ART

Ștefan Câlția, Albastru de hotar, Galeria Annart, curator: Vladimir Bulat. 7 decembrie 2021-15 ianuarie 2022

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

GRATUIT

Contemporary Literature Press

În curând

LITERA

ART

Copyright © fictiunea.ro