Se observă la Ioana Em. Petrescu o dorință de a teoretiza (sub o formă sau alta) literatura de călătorie, dar (și) un sentiment de (auto)justificare în raport cu modelul (de călător) de la care se revendică aceasta. Din păcate, din proiectul volumului de amintiri americane pe care și-l propusese să-l scrie, rămân doar câteva pagini introductive, reproduse în Addenda, întrucât moare prematur. Astfel, în Notă asupra ediției, Ioana Bot nota: "Volumul de față (Scrisori americane) conține scrisori adresate de Ioana Em. Petrescu (cu câteva adaosuri semnate de soțul ei, Liviu Petrescu) familiei și prietenilor apropiați, din Los Angeles, de-a lungul a doi ani universitari (1981-1982 – 1982-1983), în care ea s-a aflat, ca lector român, la Universitatea Californiană din Los Angeles (U.C.L.A), beneficiind de o bursă Fulbright".

Considerându-se un "călător fără vocație", nu întâmplător, Ioana Em. Petrescu se identifică fățiș cu poetul italian din epoca Renașterii, Ariosto. În acest sens, va schița o serie de interogații prin care își va proiecta, am putea spune, teza de la care pornește definirea sa de anticălător – "... de ce să te canonești pe drumuri, de ce să fii trimis, umil secretar al cardinalului de Este, tocmai în Ongheria, la capătul lumii, de ce să-ți părăsești tufa de buruieni pe care o cultivi «con diligenza grande», crezând că-s capere (și, de fapt, ce contează e doar miracolul germinației), de ce să lași petecul de grădină unde experimentezi taina renașterii, de ce să te îndepărtezi de «la tua contrada» și de hărțile pe care rătăcești de nimic îngrădit, de ce să lași toate aceste spații ale libertății ca să străbați un continent întreg, cu spații îngrozitor de reale, cu oameni dezagreabil de reali, de ce să fii obligat la o asemenea reducție la real pentru o pârlită de funcție de secretar, și aceea plătită din plin cu genealogiile mitice ale patronului [?]".

Chiar dacă prima frază, ("N-am nicio urmă de spirit epic"), cu care se deschide "Carteggiare" – elogiul călătorului fără vocație, pare a (auto)infirma spiritul epic al Ioanei Em. Petrescu, prin predilecția pentru vocația de constructor ("Eu îmi construiesc, netulburat, «propunerile de real»"), se susține tendința spre epicitate a autoarei. Și, "pentru că nimic nu indică o mai desăvârșită lipsă de priză la real decât vocația de constructor. Nimic, poate, decât lipsa vocației de călător", atunci, Ioana Em. Petrescu transformă "întotdeauna drumurile în trasee circulare, cu repere fixe care converteau realul la simbolic, anulându-l. Orice drum – o întoarcere în sine; orice aventură – o schemă verificată prin repetare".

Putem sesiza o dorință acută a Ioanei Em. Petrescu de a "călători" (prin intermediul reveriei și al hărților) către substanțele "unui pământ încă originar". Așa se face că instrumentele necesare de a "călători" cât mai tentant, așa cum Ioana Em. Petrescu susține, sunt... reveria și harta: –"Reveria pe marginea hărților – o promisiune mult mai tentantă decât orice verificare. Hărți vechi, cu cât mai vechi, cu atât mai adevărate – într-o ordine a esențialului –, cu atât mai apropiate de explorarea unui pământ încă imaginar. Hărți pergamentoase, nisipii, ale unor ținuturi fără hotar și fără formă, cu popasuri monahale – însemne ale misiunilor californiene pierdute în imensitatea pustie de demult. Planigloburi argintii, încadrate de chipul bucălat al celor patru vânturi. Și, undeva, foarte departe, harta pură, harta homerică de pe scutul lui Ahile: lumea sub o formă de inele concentrice, îmbrățișate de fluviul Okeanos și centrată pe imaginea rapsodului cântând din liră, harta devenită imago mundi, diversitatea infinită a întâmplătorului re(a)dusă la splendoarea inteligibilului". În plus, în scrisoarea datată 12 decembrie 1981, Ioana Em. Petrescu "teoretizează" (premergător?) ideile și predilecțiile sale despre călătoria interioară ("... noi nu prea avem stofă de aventurieri; suntem, prin vocație, niște sihaștri și niște sedentari, bucuroși să nu-și scoată nasul din casă cu anii, mult mai curioși de mici evenimente interioare decât de călătorii à la Cristofor Columb").

Consider că ipoteza de la care pornește atitudinea de anticălător a Ioanei Em. Petrescu, este afirmată explicit în rândurile din "... elogiul călătorului fără vocație", anume "dreptul de a rămâne liber față de real". E o detașare programatică de tot ceea ce călătoria empirică presupune – deplasare, birocrație (prin completarea de documente în vederea părăsirii culturii de origine), situații-limită etc.

Prin urmare, predilecția pentru condiția de anti-călător a Ioanei Em. Petrescu poate fi o repercusiune directă a regimului dictatorial? Sau simplul fapt de a te considera (mai) liber față de real(itate)?

Petrescu, Ioana Em. și Liviu Petrescu, Scrisori americane (1981-1983), Ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției și note de Ioana Bot, postfață de Liana Vescan, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2017.