Nu întâmplător am făcut trimitere, în titlul recenziei, la celebrul thriller nouăzecist al lui David Fincher. Cele șapte virtuți deșarte despre care ne povestește Alexandru Lamba în ultimul său roman (prin predicile părintelui Ghenadie de la începutul fiecărui capitol) sunt o imagine în oglindă a celor șapte păcate capitale prezentate în filmul lui Fincher. În fond, atât criminalul în serie interpretat de Kevin Spacey, cât și antieroul din carte, Horia, acționează sub auspiciile aceluiași simbolism teologic.

Diferența dintre cei doi se face la nivelul conștiinței. Horia este un personaj înzestrat cu conștiință. Ea rămâne constantă, aș zice chiar ubicuă, în fundalul textului lui Lamba, ca un sunet în surdina gândurilor lui Horia, o conștiință care fierbe la foc mărunt acele gânduri până ce dau în clocot la final. Ritmul narativ ajută mult în sensul acesta – un ritm alert, tensionant, care crește în intensitate pe măsură ce povestea își exfoliază toate misterele.

Înainte să continui, aș dori să fac o precizare importantă. Cititorii cu veleități de cultură înaltă nu au motive să se lase descurajați de limbajul frust și scriitura aparent simplistă. Alexandru Lamba se ține la distanță de proza consemnării de fapte. El este, în esență, un prozator de idei. Marele său merit e că reușește să împacheteze aceste idei – uneori fiind vorba de concepte stufoase, alambicate (cum este cel al călătoriilor în timp din romanul său science-fiction Arhitecții speranței) – într-un limbaj cât mai accesibil publicului larg. Ceea ce e dezirabil pentru orice scriitor contemporan, dacă dorește să aibă succes de masă.

În romanul său recent, ideea centrală este păcătoasa moarte, cea mereu născătoare de angoase și neliniști. Astfel, moartea însoțește conștiința protagonistului Horia din punctul A în punctul Z al poveștii, precum un strigoi răzbunător, care îl obligă să se pocăiască pentru faptele comise. Din acest motiv, cartea poate fi privită, dacă vreți, și ca un tratat de tanatologie explicat pe limba taximetriștilor din Berceni.

Călătoria aceasta de autoflagelare a conștiinței și de pocăință îi poartă pașii lui Horia dintr-o corporație într-o sală de box, dintr-un seminar teologic în brațele unei escorte pe nume Lara, unde naufragiază, dostoievskian, după ce simte că își pierduse orice speranță și motivație de a trăi:

"— Știi, m-am trezit spunându-i, deși mă lăsase în pace, efectiv nu mai am chef de viață. Nu-mi mai trebuie. E ca un joc de care te-ai săturat, dar îl joci în continuare pentru că, dacă ieși, li-l strici și celorlalți. Dacă mă gândesc bine, eu chiar nu mai am cui să i-l stric."

Nu lipsește, de asemenea, un foarte important episod narativ care are loc într-un sat de la Dunăre (episod provenit, se pare, dintr-o proză scurtă excepțională, publicată anterior romanului în Revista Ficțiunea) și care cântărește decisiv în actul final, apropo de conștiința care fierbe gândurile protagonistului la foc mărunt.

Bref, am povestit de ritm, de scriitură și idei, cred că merită niște bile albe și flerul vizual al lui Alexandru Lamba. Regia, tăieturile și montajul dau o notă aparte romanului său. Sigur, asta nu-l va transforma peste noapte într-un nou David Fincher. Însă Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte e un thriller de vreo trei ore și jumătate (cât durează, cu aproximație, să parcurgi cartea pe îndelete), plin de suspans și creativitate, mult peste oferta de zi cu zi din aceeași categorie de pe Netflix, de pildă.