Revistă print și online

Cenaclul literar virtual, calea de a ieși din umbra propriei anxietăți

Deseori m-am întrebat în ultimul an și jumătate cât de mulți scriitori talentați a pierdut umanitatea din cauză că erau prea timizi. Îmi amintesc, de pildă, o discuție pe care am avut-o cu unul dintre colegii de la întâlnirile virtuale, în care el și-a exprimat speranța ca următorul atelier să se desfășoare fizic. Reacția mea? "Hell, no", fix în cuvintele astea. Firește, primul lucru pe care l-am avut în minte în momentul acelei replici a fost glosofobia, sau teama mea de a vorbi în public, teamă îmblânzită în câteva contexte de-a lungul vieții, care presupuneau prezentări ale unor date concrete. Dar aici nu mai era vorba doar de-atât; ce-aș fi avut să scot pe gură ar fi fost cuvinte izvorâte fix din miezul minții mele, o dezbrăcare la nivel simbolic în fața unui auditoriu necunoscut.


Hell, no.


Mediul virtual conține aerul ideal pentru persoanele timide, aerul acela îl tragem adânc în piept și-l transformăm un pic mai siguri pe noi în sunete. Tremorul vocii poate fi pus pe seama unei conexiuni slabe. Piciorul care se bâțâie nevrotic nu se vede. Camera se poate închide preț de două-trei secunde, cât îi ia unei lacrimi să ajungă din colțul ochiului pe mânecă. Chipurile colegilor par mai puțin intimidante în chenare mici, așezate ordonat. X-ul din colțul din dreapta sus capătă proporții simbolice impresionante: în definitiv, e modul virtual de a pune în practică expresia "îmi vine să intru în pământ!". Am fost ferită de asemenea situații, dar am avut tot timpul confortul emoțional de a ști că există ușița aceasta de scăpare.


Vreau să revin la chipurile din chenare. De-a lungul întâlnirilor, când emoțiile puternice deja se estompaseră, lăsând loc unei monotonii dulci, cu mici accese de anxietate doar în momentele de discuție pe textele care îmi aparțineau, am început un mic joc: să ghicesc cum sunt colegii mei în viața de zi cu zi, scormonind după indicii chiar în povestirile lor. Știam despre Florentina că iubește pisicile, știam că Gelu merge în Argentin sau că o parte din sufletul Cameliei trăiește nostalgia satului copilăriei, toate astea culegând-le din scrierile lor și, ajungând să cunosc – sau să îmi imaginez asta – pe bucățele cine sunt colegii mei, am început să mă simt tot mai confortabil în cadrul întâlnirilor.


Și-am mai observat ceva în cadrul acesta virtual, ceva care, de asemenea, mi-a îmblânzit fricile: încurajările off the record, micile sfaturi sau aprecieri oferite sau primite. Neprețuite! Nu am realizat niciodată atât de tare ca până atunci ce aripi îți pot da două, trei cuvinte sincere despre proza ta. Când una dintre prozele mele a fost desființată la una dintre întâlniri de scriitoarea care o găzduia, a contat enorm să citesc următorul comentariu pe pagina mea de Facebook: "Să n-o lași să moară pe aia neapreciată de A. N.". Fusese un text muncit și poate cam ambiguu pe final, dar mesajul acela m-a făcut să înțeleg că nu greșisem, așa cum credeam: la mii de kilometri distanță, un om pe care probabil nu aș fi avut cum altfel să îl întâlnesc vreodată, citise cu atenție și înțelesese.


Kilometrii, deveniți astfel irelevanți în cadrul întâlnirilor virtuale, aveau să-mi scoată în cale alți și alți oameni talentați cărora le-am adulmecat de-a lungul timpului scrisul, pe de o parte cu teamă, pe de altă parte cu admirație, încercând să-mi dau seama cum își pune amprenta locul pe stilul lor. Dar distanța nu a fost doar despre colegii de cenaclu: atelierul care mi-a pus bazele scrisului a fost ținut de Marin Mălaicu-Hondrari, aflat, bineînțeles, în alt oraș. Îmi aduc aminte una dintre întâlniri. La mine ploua cu găleata, la Marin era doar înnorat, colegele din București aveau parte de un apus senin, la colega din Franța era de-a dreptul soare, iar cea din America abia se trezise și nu avea chef de discuții despre vreme. Un univers virtual pestriț în cadrul căruia aveam să vorbim cu toții, timp de trei ore, despre ce ne mâna în lumea literaturii contemporane, fără să conteze prea tare cine suntem și ce țară ne găzduiește conexiunea la net.


La târgul de carte de acum câteva luni, i-am cunoscut pentru prima oară în carne și oase pe unii dintre colegii mei de ateliere. Accidental și nu prea – dacă nici ei n-aveau să mișune pe acolo, atunci cine? Am ajuns în București plină de emoții și, în scurt timp de la sosire, am început să-mi întâlnesc diverși colegi. O parte dintre ei participau fizic la atelierul hibrid care se desfășura în acea perioadă. Ne-am îmbrățișat de parcă ne-am fi știut de-o viață și-ntr-un fel, chiar așa era. Una dintre colegele mele, știind că nu-s din București, mi-a propus să fac un efort să ajung fizic la următoarea întâlnire și, în timp ce ea îmi povestea cum au decurs alte întâlniri fizice, mi-am dat seama cât de repede a zburat acest an și jumătate de scris în pandemie, cum ne-am cunoscut și ne-am încurajat reciproc cu toții și cât de mult a contat să fac parte din această comunitate literară.


Aș fi vrut, de dragul unui final rotund, să-i răspund fix așa, "Hell, yes!", dar, după acest an și jumătate, nu mai simțeam niciun iad acolo.

Diana DUMITRU

A absolvit Științe Politice în cadrul SNSPA și scrie proză. Este fascinată de relațiile dintre oameni și încearcă să surprindă în povestirile sale momente vulnerabile și trăirile care le însoțesc.

în același număr