Recent, în Sala Mică a Teatrului Național I.L. Caragiale din București, a avut loc microstagiunea de teatru tânăr intitulată #FestivalulContinuă. Spectacolele prezentate au fost cele selecționate în competiția oficială a Festivalului de Teatru și Film Șerban Ionescu, ce s-a desfășurat între 17 și 23 iulie 2022 în stațiunea 2 Mai. Despre două spectacole din competiție aș dori să prezint câteva impresii, și anume Groapa cu Nisip de Michał Walczak, în regia Biancăi Oprea, și Wasted, scris de Kae Tempest, în regia lui Vlad Isăilă. Susțin pe deplin faptul că este necesar ca spectacolele studenților să se joace și în afara universităților de profil, pe scenele mari ale teatrelor, atât pentru ca ei să se obișnuiască pe o scenă de altă amploare, dar și să fie văzuți de către publicul larg. Consider că nu poți accede la rangul de profesionist în studiul și critica de teatru dacă nu mergi la spectacolele studențești, punctul de pornire ale unor mari cariere, fie actoricești, fie regizorale. Nu mică mi-a fost mirarea să văd reprezentații de un real profesionalism și jucate impecabil în sălile UNATC-ului. Asta și pentru că acolo vezi inocența actorului, vezi dorința lui de a juca, îl vezi aproape crud în curs de formare, iar acestea sunt cele mai sincere și emoționante interpretări. Pe scenele universitare nu există actori mici, toți sunt actori mari, toți visează o carieră fie în teatru, fie în film, iar asta-i face să dea tot ce e mai bun în fața publicului. Recomand cititorilor, când au răgaz, să intre pe arhiva de teatru a UNATC, aceasta se găsește rapid, să se uite la pozele cu spectacolele de absolvire ale studenților. O să vă bucurați de bucuria lor și veți recunoaște cu siguranță mari nume ale scenei ce au bucurat generații întregi. Asta e frumusețea teatrului studențesc!

Din capul locului o spunem, Groapa cu Nisip nu este un spectacol pentru copii sau un spectacol ușor. Deși la o primă vedere ar părea așa, dacă analizezi un pic situația și dialogurile, vei ajunge la câteva concluzii interesante. În primul rând, cele două personaje Protasie (Răzvan Mândruță) și Milka (Irina Artenii) au un joc de apropiere-depărtare atât între ei, cât și în relația copilărie-viață de adult. Când se apropie, când se îndepărtează, fiecăruia fiindu-i parcă teamă să recunoască în fond că perioada copilăriei nu se va mai întoarce niciodată. Pe scaunele din sală sunt puse tot felul de jucărioare, de la figurine la mașinuțe, pentru publicul spectator. Și nu de puține ori, nu știu cât de conștient sau nu, mulți din sală se jucau și ei în timpul piesei, fie mângâind respectiva figurină, fie împingând silențios mașinuța. Asta pentru că spectacolul are acest element senzorial de a introduce spectatorul adult în lumea copilăriei. Am surprins câțiva spectatori care nici nu mai priveau scena, ci se uitau cu jind și dorință la jucăria de lângă ei. Textul poate fi privit și din două perspective: aceea că în fața noastră se află într-adevăr doi puști care vor să devină mari sau doi adulți care își doresc să devină puști. Pentru că odată cu maturizarea vine și responsabilitatea, vine și aplecarea către sine, iar, din păcate, oamenii cu care te jucai sau comunicai în copilărie vor dispărea din relațiile cu tine. Când ești copil, ai senzația că vei cuceri lumea împreună cu prietenii tăi, iar jucăriile nu sunt altceva decât resortul prin care reușești să o faci. Dorința din copilărie de a fi supererou se translatează în viața de adult prin eroismul de a răzbi prin viață, de a reuși să ai o situație decentă și efectiv de a-ți face un rost. Copilul din tine poate fi cel care te ajuta să îți găsești resursele, însă dacă acesta nu a fost crescut într-un mediu propice, poate deveni cu ușurință dușmanul tău interior. Nu degeaba se spune în psihologie că vindecarea copilului interior este crucială pentru a avea o viață de adult liniștită.

Scenografia este semnată de Theodor Niculae, care își plasează cele două personaje într-o piscină plină cu bile albe. Se realizează și un contrast cromatic între bilele albe din decor și luminile care sunt de culoare roșie în momentul trecerii dintre scene. Poate să fie oare și o trimitere la modernitate? Acum nu mai sunt gropi de nisip, sau dacă sunt, ele sunt foarte rare, însă avem din plin piscine cu bile unde cei mici se joacă. Apare oricum tendința de a te arunca și tu acolo, de a te relaxa și juca, de a te întrepătrunde în relația cu personajele. Putem considera că se naște și o invitație din partea actorilor, nespusă însă, înspre public, și anume haideți și voi să vă jucați cu noi. De aceea și aranjarea în sală, cât mai aproape de actori, pentru ca emoția publicului să fie și mai puternică. Albul acela poate fi interpretat ca un covor de zăpadă, mai ales că celor mici le place să se joace în nea, iernile fiind mereu bucurii. În mare parte a spectacolului, cele două personaje păstrează o distanță între ele, parcă fiindu-le teamă de o apropiere mai puternică. Protasie pare mai agitat, mai nerăbdător, dorind mereu să schimbe ceva, pe când Milka este dovada liniștii și a raționalului.

Spectacolul are un final ex abrupto în opinia mea, și de multe ori nu reușești să te integrezi sau să te lași captivat de spectacol, asta deoarece atenția îți este mereu mutată ba către public, ba către jucării, ba către un strigăt al unui actor. Cert este că reprezentația are potențial, pune niște probleme pe care spectatorii ar trebui să le analizeze, fiecare observând cât de mult sunt integrați în viața de adult și cât de fericiți sunt cu aceasta. Rămânând cu o astfel de idee, vom păși către următorul spectacol, pentru că vom vedea cum lucrurile se leagă între ele.

Charlotte (Eva Cosac), Danny (Tiberius Zavelea) și Ted (Vlad Pânzaru) sunt cele trei personaje din spectacolul Wasted, regizat de Vlad Isăilă. Sentimentul care plutește de-a lungul spectacolului este acela al pierderii. Cei trei prieteni se reunesc după un deceniu de la moartea prietenului lor comun, Tony, punându-și astfel în balanță viețile. Un corporatist, o profesoară și un solist încearcă să își analizeze viețile de adult, iar rezultatul este unul crunt: nimeni nu este mulțumit de viața pe care o duce. Nesiguranța schimbării face personajele să se mențină în aceleași meserii și în aceleași frustrări, sperând astfel că la un moment dat, ceva se va schimba. Ted se plânge de viața lui în corporație, simțindu-se efectiv ca un sclav. Oare câți dintre noi nu se complac în această realitate? Cuvântul său de ordine este rutina, însă aceasta începe să îl afecteze emoțional. Există o legătură de invidie între cele două personaje masculine, sau cel puțin așa am perceput-o eu. Ted îl invidiază în oarecare măsură pe Danny, asta deoarece pentru solist zilele nu sunt la fel, este liber și poate să facă ce își dorește. Pe de altă parte, Danny îl invidiază pe Ted pentru că are o rutină, știe ce face a doua zi, deci există o oarecare stabilitate. Charlotte nu este nici ea mulțumită de viața de cadru didactic, dorește la un moment dat să plece, însă renunță, alegând să se reculeagă la mormântul lui Tony. Actorii se adresează direct publicului, își povestesc viața și experiențele ei. Lecția pe care o învățăm din reprezentație este aceea de a lua decizii benefice în viață, asta ca să nu ajungem în burnout sau wasted. Din nefericire, acest fenomen este extrem de răspândit printre oamenii din ziua de azi, munca acaparându-le aproape toată viața, fiind astfel într-o nefericire continuă. Efectul? O multitudine de depresii și probleme de ordin psihologic. Două momente le-aș putea considera cheie în spectacol: cel al petrecerii tehno, al rave-ului, și acela al momentului când Ted, sunat de soție să meargă la Ikea, renunță la întâlnirea cu tovarășul său. Cu toate că spune de-a lungul scenei că nu își dorește acest lucru, însă se simte obligat să o facă.

Scenografia este semnată de Cora Oprea și reprezintă un mix de natural cu urban, stuful din spatele scenei este combinat cu paleții și cauciucurile din fața scenei. În fundal sunt anumite proiecții video ce completează la rândul lor spectacolul. Decorul pare un pic haotic, în sensul că reflectă oarecum starea de spirit a celor trei personaje, practic ceea ce se întâmplă în interior se exteriorizează prin obiecte. Pentru că elementele urbane de decor sunt fix acelea ale unui spațiu tineresc, nu vedem birouri, case sau orice altceva ce ne-ar duce cu gândul la viața de adulți. Wasted este un spectacol care lasă un semn de întrebare către public: suntem mulțumiți cu viețile noastre? Este bine să credem că celălalt de lângă noi are o viață mai bună? Piesa nu oferă un răspuns, ci ne invită să ne găsim singuri răspunsurile, asta și pentru că nici spectacolul nu rezolvă situațiile personajelor. Ne putem întreba astfel ce se întâmplă cu ele sau care le va fi viitorul?