Poul Lynggaard Damgaard (n. 1977) este un poet danez care locuiește în Aarhus, Danemarca. Din 2012, numele său este legat de Hald Hovedgaard, Centrul Danez pentru Scriitori și Traducători. Este membru al Societății sciitorilor danezi. Textele sale au fost publicate în diverse reviste și antologii internaționale. A participat la mai multe festivaluri internaționale de poezie din Europa (International Poetry Festival, "Ditët e Naimit", Edition XXI, 2017, Tetovë, Macedonia, "Orpheus", International Festival of Poetry of Orpheus, Plovdiv, Bulgaria, Ediția I, 2018, International Poetry Festival, a cincea ediție, 2019 în Rahovec, Kosovo, "StAnza", Scotland’s International Poetry Festival, 2020, St. Andrews, Scoția), iar poezia sa a fost tradusă în diverse limbi. A publicat volumele Boks Sepia (Cutie Sepia), 2013, Disk Habitat (Disk Habitat), 2014, Stedets omvendte beklædning (Vestimentația inversă a locului), 2015, Figurativ uniform (Uniformă figurativă), 2016, Vi bærer hinanden som frakker (Ne purtăm reciproc ca paltoanele), 2019, Rejsens farver (Culorile călătoriei), 2020.

Selecție din volumul Dragă orașule

Dragă Orașule,

Vreau să-ți povestesc despre golul dintre case și despre modul în care ferestrele sunt în afara tuturor. Știi ceva despre asta? Și știi felul în care cartierele sunt înșirate și trase de ață prin conștiința ta și cum grupurile de oameni apar în dialog la marginea unei zone? Nu sunt sigur că da, pentru că uneori fermoarul din haina ta este o autostradă doborâtă și îi întorci spatele. Îți arunci haina, sari în apă și înoți departe. Sclipirea din părul tău lung și umed este lumina din camera luminată noaptea. La colț pe strada principală, unde se afla casa părăsită fără ferestre, a fost amenajată o tarabă unde spațiile caselor și amintirile lor sunt vândute vizitatorilor. A fost într-adevăr fratele tău necunoscut sau ai fost tu, te-am privit în ochi chiar acolo?

Cu drag,

o casă

Nimeni nu ia totul

Dacă am mâine un corp sau nu depinde de

dacă am avut vreodată un corp de

iarbă.

Capul meu este realitatea altora.

Nicio casă nu pâlpâie ca a ta.

Cer tuturor martorilor să doarmă.

Vorbești cu o parte din ceva ce e dincolo de tine.

Mă duc într-o ramură doar ca să nu simt o singură frunză.

Linii de cărămidă peste ape

În seara asta nimeni nu va naviga, iar mâna poartă creionul

pe hârtie și desenează o barcă abandonată în mijlocul lacului

cu venele de-a lungul laturilor trasă la răspundere în valuri.

În zilele de conducere, minorul se izbește

de un perete și aruncă ilustrația sus

într-un copac legănându-se dintr-o parte în alta

a potecii departe de cameră.

Nimeni nu trăiește aici departe de mare,

iar mâna face o nouă schiță

de cealaltă parte a apei.

Ziua fără margini

Te-am recunoscut în avion și lumina la fel ca peisajul de acolo

era în spate. Să stai și să nu aștepți protejat

de munți în toate părțile. O atingere de vânt familiar,

în timp ce frunza galbenă cade din copac. Frunzele copacului

căzând pe oglinda ta. Un vârf de munte luminat de veioză

într-un alt peisaj. Departe de toate lucrurile care pot fi ținute aproape.

Pentru a trece de la seriozitate la bucurie ziua în care nu am vorbit cu păsările,

dar totuși m-au anunțat. Soarele precum

un castron sub munte. Aprinzi o lumânare pentru mine.

Nimic fără semne

Urmezi zidul până se termină

într-o linie albă. În spatele luminii o singură direcție

de-a lungul orașului ține până la periferie.

Umbrele te spală pe braț

precum crengile unui copac ce se reped asupra ta.

La o distanță de deget între cărămizi

se formează o mare rulantă fără nave.

Țintele sunt trase în centru,

unde peretele se transformă într-o cutie.

În partea de jos a grămezii o schiță

sub sunetele orașului.

Un stâlp pentru moment

Te plimbi înainte și-napoi în spatele ușilor

de parcă aș fi o ființă umană pe care nu o poți decât s-o iubești.

Stau la intrare și mă uit la peretele de care agăți poze cu privirea. Într-una din poze

merg cu spate, dar în realitate merg printre două turme care alunecă.

O imagine în oglindă care nu este reprezentată aici, ci un loc exotic cu tapet

sfărâmat,

unde oamenii se întreabă de fericirea ta bruscă.

Continentele sunt camere în casa mea.

Apari cu viața ta sculpturală la intrare. O ploaie individuală

în care mă pierd orbește înainte să dispară.

Uneori distanța dintre munți și mare e atât de vastă încât

trebuie să stau liniștit.

Cuvinte înainte de respirație. O mișcare minusculă, pe care nu

am recunoscut-o ca venind de la tine. Lumina care nu se adună

niciodată ca frunzele unui copac care se dezvăluie.

O frunză care cade din copac peste inima mea.

Îndrăznesc să mă visez

altădată.

Las un punct în mână. În lumina locului în care mă ascund,

suburbia se dezvăluie. O simplă fantezie nu își cunoaște

niciodată următorul

prieten.

Totul este atât de departe ca unul de celălalt lăsat în urmă.

Ești un stâlp care poartă totul pe cap.

Eu iau în considerare tot ce ține de lume.

Tot ceea ce este nativ copacilor se adaugă cu ușurință luminii.

Stau lângă un cap de stâlp într-un loc antic, privindu-l de parcă

ar fi fost o oglindă mototolită. Beau ceaiul lângă raft.