Cu ceva timp în urmă, am văzut o pălărie enormă, genul din fetru, gri-bej. M-am apropiat cu prudență și-am ridicat puțin borul, iar sub ea erau trei persoane: o femeie frumoasă, un puști și un bărbat a cărui privire m-a tăiat în două imediat: familia Farcaș, s-au prezentat ei, – nu bei cu noi o cafea? Abia atunci mi-am dat seama că stăteau boierește în niște scaune de răchită, iar în apropiere se mișca alene un lac. Vasăzică, Zenob, m-au luat ei la per tu, te atrag mai nou pălăriile…! Eram intimidat oarecum, mai ales că în jur plutea un aer familial, pe care nu știam de unde să-l iau. Apoi mi-a picat fisa, eram în Neidentificat, filmul în care Bogdan Farcaș ne-a făcut praf.

Zenob

Dragă Bogdan Farcaș, am început eu, precis ai niște pantofi norocoși, îmi dau seama numai privindu-te! Porți cumva espadrile?

Nicidecum, Zenob! Cum de ți-a trecut prin cap…? Cred că am purtat de trei ori teniși, la sport. Sunt fanatic al ghetelor. Sunt motociclist și detest sincer adidașii. În timp ce ghetele… oho, nici nu știi câte povești am cu ele. În primul rând, că dețin 9 perechi, evident, exemplare rare, bune pentru un viitor muzeu, deși trebuie să-ți mărturisesc că visez uneori și la o academie a ghetelor. N-ar fi fain? Am ghete de alergat, ghete de munte, ghete pentru blugi… În fine, fiecare vestimentație și fiecare moment al zilei au nevoie de un alt tip de ghete! Sper că înțelegi. Chiar și pentru plajă am niște ghete!

Și preferatele tale?

Am o pereche, făcute special pentru mine, o nuanță de negru care bate în mov. Ador viper-urile, înalte, pentru toate anotimpurile vreau să spun, deși mi le cumpăr adeseori de Crăciun.

Există un început pentru ghete sau te-ai născut cu pasiunea în sânge?

Vai, Zenob, mă cam ironizezi, mi se pare… Te rog să notezi că putem vorbi despre un început. Totul mi se trage de la Clujana, o fabrică poate astăzi uitată, care aducea pe piață încălțăminte trainică, mai ales ghete. Se găseau greu, mi le cumpăram rar. Așa a început un vis, consolidat prin cele 9 perechi de bocanci. Mulțumit?

Ce pot să mai zic, mai ales că ceva din privirea lui Florin Iespas, personajul din filmul Neidentificat, mă pândește de la o înălțime intimidantă. Așa că întreb cu jumătate de gură: Cu ce personaj te-ai duce să-ți cumperi bocanci?

În mod sigur l-aș lua pe Vagabondul din Omul care a văzut moartea, piesa lui Victor Eftimiu, pusă în scenă de Cristi Juncu. Mi-a plăcut să joc acest personaj, între mine și el s-a creat o legătură spirituală. Este în esență un fel de actor, care nu se poate opri, care trece cu lejeritate de la un caracter la altul: e sinucigașul, e amenințarea, face toate fețele destinului dacă vrei. Ei bine, l-aș lua la cumpărături de bocanci pentru că are imaginație. Cu el nu m-aș plictisi. Pentru mine el e normalitatea, acea stare sperată, ideală. Căci ce înseamnă să fii normal? Să nu-ți fie jenă cu tine, de ceea ce ești! Iar pentru asta nu poți să alegi doar negru sau alb. Starea intermediară și versatilitatea de a trece dintr-o nuanță într-alta mi se par lucruri esențiale. Or, Vagabondul lui Eftimiu este Marele Gri! Iar eu cred enorm în gri, în situațiile imprecise și capabile de schimbare imprevizibilă.

Îți place de tine? Ești gri?

Nu. Nu sunt gri! De multe ori, nu sunt mulțumit de vocea mea, de cum joc… iar de aici nemulțumirea, uneori o cețoasă invidie… o teamă că nu sunt ceea ce s-a spus despre mine. Dacă i-am păcălit pe toți?!

Dacă nici tu, Bogdane, atunci cine? Hai că te-alinți! Să trecem la cărți. Care e cartea ta preferată?

Îmi plac plajele, îmi place să mă cuibăresc pe o plajă pustie, până devin una cu nisipul, una cu valurile și cu o carte, iar între preferatele mele se află Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov. Căutarea unor bijuterii ascunse într-unul dintre scaunele unei sufragerii constituie pretextul pentru cea mai savuroasă satiră despre Rusia sovietică a anilor 1930. Vie, colorată, povestea aceasta, poate cea mai amuzantă dintre cele citite de mine, îmi deschide întotdeauna pofta pentru un personaj adevărat, credibil.

Cum îl vezi făcut film? Ca versiunea rusească, din anii ‘70? Cum l-ai juca pe Ostap Bender?

Nu-l văd nici ca film, nici ca teatru. Prefer pagina de literatură. Mi-ar fi teamă să nu-l transform; de fapt, mi-e teamă de un astfel de personaj.

Dar în ce rol ți-ar plăcea să joci?

Chiar nu am tentații de-astea! Să vrei să joci Hamlet! L-am și jucat de altfel, dar nu vreau să visez la un rol! Poate din superstiție: ai grijă ce-ți dorești, c-ar putea să ți se-ntâmple!

Mda, ai dreptate! la revedere! Adică – nu! Îmi spui și-un film care-ți place maxim?

Interstellar (r. Christopher Nolan). Mi-a plăcut și povestea, dar ție pot să-ți mărturisesc, Zenob, că cel mai mult m-a emoționat meditația asupra timpului, mai exact relația dintre părinte-copil. Filmul ăsta m-a făcut să mă gândesc la relația cu fiul meu, Vladimir. Scena în care personajul se întoarce și-și găsește fiica deja femeie – mi-a stors lacrimi, e o scenă care reușește să exprime magistral ce înseamnă un părinte. Vladimir are acum 11 ani și mă bate prietenește pe spate, îl văd ieșind din copilărie și îmi dau seama că el este măsura timpului meu. Ca să nu terminăm convorbirea într-o notă tristă, îmi aduc aminte de ce zicea Seinfeld despre copii – că sunt aici cu un singur scop: să ne îngroape:) În fine, filmul lui Nolan mi se pare o meditație foarte tușantă asupra timpului.