La-nceput a fost Bunicul. El era și cuvântul, și povestea, și divinitatea tutelară a copilăriei mele.

Înalt, frumos ca Gregory Peck, elegant precum domnii din lumea interbelică, purtând mereu pălărie (pe care o ridica, cu un gest reverențios, de fiecare dată când saluta pe cineva), plin de umor, cu o voce inimitabilă, Bunicul era un bărbat de care te puteai îndrăgosti cu ușurință, de la 5 la 80 de ani. Un etern amorezat de soția lui, căreia i-a trimis minunate epistole de dragoste, pentru care ar fi invidiat-o până și iubitele celor mai iscusiți scriitori (fiecare poate fugi rapid cu gândul la Franz Kafka, James Joyce, Ernest Hemingway sau Paul Celan, poate chiar la Martin Heidegger și la atâția alții care și-au pus dorul în cuvinte, dar, pentru mine, Cântarea cântărilor în variantă contemporană se-ascunde în rândurile lui). Cândva, îmi voi lua inima-n dinți și voi publica o parte din corespondența lor, prefațată de gândurile mele despre conștiința erotică, ce are nevoie, cred eu, de literă, de curgerea lină sau învolburată în cuvântul scris, din care-și întreține suflul, respirația.

În palma Bunicului a încăput pentru totdeauna mânuța mea de copil, în brațele lui mi-am descoperit adevărata măsură. Mult mai târziu, când mi-am întâlnit omul, am recunoscut în îmbrățișarea lui de piatră și de vis ceva din siguranța aceea nepământeană, pe care o simțeam cuibărindu-mă între mâinile încăpătoare ale Bunicului meu.

S-a vorbit adesea despre instituția bunicilor, despre felul în care copiii erau purtați către înțelegerea sensurilor lumii de către cei bătrâni și înțelepți din familie, care aveau mai mult răgaz decât mult prea ocupații părinți, pentru a se îngriji de educația pruncilor. Pe mine, Bunicul nu m-a învățat nimic la modul direct, explicit, voit pedagogic, dar mi-a deschis toate ferestrele către frumusețe și freamăt. Făcea parte din stirpea celor ce cred că e mai bine să îți pună undița în mână, decât să îți dea câțiva pești, pe care, inevitabil, îi vei consuma rapid. Știa să spună povești, pe care le lăsa însă suspendate, ca să îți gâdile puful imaginației și să te trimită mai departe, pe cărarea gândului tău, nu al altuia.

Cânta, cu pasiune nedisimulată și cu voce de bariton, cele mai frumoase romanțe, ca pentru a-ți da de înțeles că dragostea e flacără ce arde nu pentru a preface în scrum, ci pentru a întări cărămizile din care sunt făcute zidurile Ierihonului interior. Analiza situațiile complicate ale vieții, exact așa cum punea și diagnosticele (a fost medic generalist, unul foarte bun și respectat) – cu calm, răbdare, înțelepciune și un praf indispensabil de umor. Întorcea realitatea pe toate fețele, o privea mereu din alt unghi și îi adresa o nouă întrebare, ca să se convingă că răspunsul la care a ajuns e cel nimerit. Avea o eleganță regală în vestimentație, în volutele ample ale gesturilor de bărbat bine clădit (ce privea lumea de la înălțimea de 1,92 cm), în măiestria cu care spunea bancuri sau înșira cuvinte tandre la urechile soției îndelung-iubite sau ale nepoților.

Mi-e dor până la cer de două lucruri, pe care le-am trăit alături de el, și care îi poartă pe deplin amprenta: de plimbările lungi, pe străzile Cotrocenilor, în care-și acorda pasul la mersul meu de copilă dolofană, mereu precipitată, și de somnul de după-amiază, în camera lui cu tavan înalt și obloane de lemn, când se întorcea cu spatele la mine, iar eu mă lipeam de el și îl prindeam de una dintre mâini, ca să simt că nici măcar Hypnos nu ne poate despărți.

Într-o zi (n-aș putea spune că a fost bună, căci n-a fost!), a plecat pur și simplu. S-a mutat la un etaj mai sus, într-o mansardă albastră a văzduhului. Avea 71 de ani și eu 17. Era felul nostru de a rămâne împreună, în cifrele inversate ale vârstelor de-atunci.

În altă zi, s-a întors pe neașteptate, doar ca să-mi arate către omul ce-avea să devină al meu. Să se asigure că nu ratez întâlnirea. Mi-a zâmbit ghiduș din colțul ochilor, cum obișnuia să o facă, și în inimă am simțit trei cuvinte: îmbrățișarea, mersul și somnul împreună. A fost ultima lui lecție, la fel de firească și de diafană ca toate celelalte.

La-nceput a fost Bunicul. El este, după cum lesne se poate pricepe, o poveste-fără-sfârșit.