OPTm
nr.crt.

Între "Rușine!", "Rușine să-i fie!" sau "Nu i-ar fi rușine!" și "Fără de rușine!" ori "N-are pic de rușine!" este o diferență de cantitate de nuanță. Opinia publică o sancționează ori de câte ori se poziționează într-o instanță care dă verdicte și pune note la purtare. Este vorba mai cu seamă despre rușinea pe care oamenii educați, civilizați sau cu bun simț o resimt drept absentă în exprimările nepotrivite și jenante ale celor care duc lipsă de rușine.

Dar, firește, mai există și un alt tip de rușine, dintr-o categorie infinită, resimțită individual și distinct. Aceea de a nu te face de rușine. De a nu fi penibil, de a nu te face de râs, de a nu dezamăgi, de a nu te umple de ridicol, de a nu te arăta lumea cu degetul, de a nu-i face pe ceilalți, cunoscuți, apropiați ori dragi ție, de rușine.

Cu toate că realitatea audio-vizuală de astăzi pare să mă contrazică, eu cred cu tărie că pentru a apărea în fața unui public este nevoie nu numai de date naturale certe ori de o pregătire de specialitate, ci și de un simț autocritic mai palid, mai atrofiat, care să nu cenzureze cotele penibilului, suficienței sau pur și simplu greșelile posibile generate de emoții.

O întâmplare din tinerețe, de la prima mea apariție la o emisiune de televiziune, rămâne pentru mine etalonul rușinii de a nu mă face de rușine. O povestesc acum, când au trecut mai mult de 25 de ani și când poate doar eu îmi mai aduc aminte de ea.

Intram la Televiziunea Română pentru întâia dată în direct, la o foarte cunoscută pe atunci emisiune literară, Cu cărțile pe față. Urma să prezint telespectatorilor câteva apariții noi de carte, să spun în puține cuvinte informații esențiale și să arăt la camere volumele. Toate bune și frumoase. Părea simplu ca bună-ziua, adresată celor care de dincolo de ecran te privesc așezați comod pe fotolii ori canapele. În clipa în care becul roșu al camerei s-a aprins în platou și am fost invitată să vorbesc, am vorbit. Nu m-am bâlbâit, așa cum mi-a fost mie frică. N-am spus prostii, așa cum poate altora le-a fost frică. N-am scăpat cărțile pe jos, așa cum li se întâmpla, frecvent, pe vremea începuturilor emisiunilor live, multor altora. Am respirat ușurată când s-a terminat momentul meu din desfășurător și am ieșit din studio.

— Cum a fost? i-am întrebat pe cei din regia de montaj.

— Bine, foarte bine. – mi s-a spus, cu ton încurajator. Dar vezi ce faci, pe viitor, cu emoțiile astea!

N-am priceput pe loc de ce în privirea lor se citea un amestec de neîncredere și compasiune.

Abia când peste câteva minute m-am privit în oglindă, într-un moment de singurătate, am văzut ceea ce publicul nu a văzut atunci.

Petele roșii! Pe gât și pe piept...

De teama îngrozitoare de a nu mă face de rușine în fața părinților, a profesorilor, a conducerii televiziunii, a colegilor, a publicului, a întregului univers... în secunda aceea, cea mai grea dintr-o emisiune în direct, când am salutat telespectatorii, gâtul și decolteul mi s-au umplut de pete roșii, rotunde și aprinse. Ca o erupție de pojar.

Cameramanii au anulat imediat variantele de prim-plan sau cadru mediu, în care intenționaseră inițial să mă prezinte lumii, așa cum făceau, generos, cu toate tinerele speranțe ale TVR-ului din anii '90.

Acele pete roșii de pe piele au fost botezul focului în fosta mea carieră de televiziune.

Dar eu știu și astăzi că acea emoție provocată de teama de ridicol nu mă va părăsi niciodată, așa cum și petele roșii de pe decolteu vor fi tot acolo mereu, surprinse sau nu de camerele de luat vederi ale lumii din jurul meu.