Revistă print și online

Amintiri din cărbune. Solidaritate și actualizare

Într-o lume în care este din ce în ce mai pregnantă afirmarea identitară, în vremuri în care este din ce în ce mai căutată și epuizată miza afirmării identitare, un scurt popas pentru perspectivă și contemplare ar fi bine-venit. Iar un astfel de răgaz este Vincent Van Gogh; sau cel puțin așa cum îl în(-)fățișează Irving Stone.

Într-un capitol din Bucuria vieții, Vincent ajunge într-un sat izolat din Belgia în calitate de viitor preot pentru comunitatea ce se ocupă mai mult de jumătate din zi cu extrasul de cărbuni dintr-o mină din adâncurile unor munți epuizați de-a lungul deceniilor în care au fost solicitați pentru combustibil. Vincent sosește în sat în miezul unui trai monoton, în orizontul căruia nu se întrezărește vreo schimbare, încercând – în spectrul lipsurilor și tragismului ce caracterizează traiul sătenilor – să le ofere învățătura Bibliei. Petrecând treisprezece ore pe zi în centrul muntelui, miza credinței pare să fie departe de interesele comunității. Totuși, relația dintre Vincent și comunitate se intensifică odată cu cele dintâi interacțiuni. Dacă primele predici par că nu ajung până la receptor, emițătorul observă liantul apropierii: participarea! Și ce formă minunată de rezonare – de solidificare! Schema comunicării joacă în acest context un rol important – și la fel și miza participării; iar trimiterea către Platon adâncește scopul construcției identitare, aici surprinzând procesul de identificare: Vincent este parte a traiului comunității, vizitând munca minerilor și ajutând, alături de soțiile și copiii acestora, la cernerea ultimelor urme de cărbune din pământul extras din mine (rămășițele acestea fiind cele cu care muncitorii își prepară mâncarea și își încălzesc sobele). După o muncă migăloasă, covârșitoare și lentă – reușind după ore bune să adune doar o parte infimă din sac – , Vincent ajunge în odaia în care gazda sa l-a cazat, minunat de căldura arătată de oamenii cu care a interacționat de-a lungul zilei. Neînțelegând pozitivitatea arătată de contactul social, observă – un laitmotiv al contextului social respectiv, de altfel – urmele lăsate de cărbune pe față și mâini, în ciuda spălărilor succesive și intense; săpunul este inutil și inaccesibil în comunitate, doar Vincent având așa ceva.

Sunt multe de punctat din această parte a biografiei lui van Gogh, însă procesul identitar este cel ce interesează aici. Iar ceea ce este minunat în cele ce urmează momentului când găsește în cărbune liantul dintre el și mineri este – într-un anumit sens – intuiția identității. Este o altă perspectivă această raportare – directă sau implicită – la construcția identitară în genere, însă ceea ce importă aici apare în intuiția lui Vincent, ce exclamă, înțelegând, că toată căldura primită de la comunitate rezidă din urmele de cărbune pe care acesta le are pe față, astfel participând la comunitate, la traiul oamenilor abătuți din satul minier, ajungând "unul de-ai lor" (p. 76). Iar Platon are aici rolul de-a înlesni această dorință de integrare, pe care Vincent o face din seara respectivă, renunțând la îndepărtarea funinginii și căutând de-a lungul timpului să devină o parte a comunității. Contopit fiind scopul cu încercarea atingerii caracterului pios pe care îl presupune poziția de preot al satului, Vincent renunță la "luxul" patului și schimburilor – dăruindu-le celor din sat – și se mută în cea mai ponosită "casă" – încăpere, de fapt – , undeva aproape de mină. De-a lungul capitolului, acesta părăsește statutul de preot, iar uimitor – și paradoxal – este faptul că oamenii nu mai vin la el pentru aflarea credinței, ci de abia acum vin pentru o îndrumare, căci în presiunea instinctivă a zbaterii existențiale, a menținerii unui trai minimal de pe o zi pe alta, credința dispare – Vincent observând aceasta – , astfel încât rolul său este de suport, pe care îl practică, oferindu-și comunității – care de la episodul "identitar" îl iubește pe unicul monsieur Vincent – posesiunile (minime) și agoniselile.

O perspectivă ce ar căuta o tranșare socio-emoțională ar suprima emoția și esența caracterului uman din capitolul cu pricina. Însă, identitar, ceea ce este fascinant constă în faptul că Vincent este acceptat de comunitate, iar satul îl "adoptă" pe Vincent pe baza solidarității.

Poate aceasta este marea învățătură ce poate fi aplicată în vremurile contemporane: miza solidarității. Miza înțelegerii și "integrării" comunitare, miza depășirii elementelor contextuale și acceptarea celuilalt. O afirmare identitară excesivă este la fel de toxică precum o negare totală a acesteia, astfel încât "morala" episodului din Borinage rezidă din pioșenia similitudinii; nu în sensul conformării iraționale sau în cel al fricii, nu în sensul unei vagi încercări de apropriere formală, coborând mai adânc de miza – de asemenea profundă a – relației "preot – enoriaș", ajungând la relaționarea fundamentală a interacțiunii umane: afirmarea unei solidarități ce duce până la necesitatea existențială. Miza fuziunii identitare este aici existențială, iar îndeplinirea acesteia constă în solidaritate. Dar în ce măsură solidaritatea derivă din identitate? Sau identitatea derivă din sprijinul intracomunitar? Poate este un joc fără sfârșit, însă miza rezidă din necesitatea complementarității. Și – în prelungirea schemei comunicării – ce poate ajuta mai mult procesul construcției identitare a comunității dacă nu comunicarea? Tehnică? O perspectivă ușor tehnică (prin schema comunicării)? Impropriu spus, căci aici scopul nu este cel al unei relaționări formale. Spre deosebire de popa Tanda, Vincent înțelege integrarea în alteritate pentru identificarea cu aceasta. Popa Tanda urmărea o atragere înspre sine, iar mai apoi o renunțare la celălalt, iar forțarea în relația "identitate – alteritate" este cea mai toxică alternativă a integrării; în prelungire, deși aceasta este o altă discuție, este de meditat asupra puterii exemplului (și învățătura, în acest sens, a părintelui Trandafir).

Pe de altă parte, spre deosebire de necontenita afirmare identitară din contemporaneitate, în cazul episodului din Belgia, Vincent operează cu o construcție a identității. Este o nuanță importantă, însă care nu risipește morala relației dintre van Gogh și mineri: fiindcă și Vincent operează cu o afirmare identitară, însă inițial o construiește: de aceea își păstrează urmele de cărbune pe chip. Iar aceasta punctează marea miză a identității: nu este doar o aprehendare, o însușire, ci o permanentă afirmare. Deci o actualizare. Actualizarea identitară este, principial, perpetuarea unei identități, iar prezentificarea acesteia presupune tocmai o continuă în-fățișare (uneori literalmente, precum în cazul episodului cu Vincent). În fapt, resortul identitar apare în această permanentă actualizare ce nuanțează procesul anterior de construcție a acesteia; sentimente ulterioare precum mândrie, patriotism etc. decurg din această bricolare, din felul în care ceea ce este consolidat drept identitar este relaționat cu un sistem de valori, însă ceea ce importă este felul în care omul, fundamental, operează "constructivist" în realizarea unei identități: asociind, simbolic, un anumit aspect concret al existenței cu o valoare, caracterul extra-ordinar prin care este consacrat acest aspect fiind conferit de momentul inițial în care a fost experimentat (ca o amintire, un obiect ce aduce aminte de un anumit loc, persoană etc.) și ulterior inclus în procesul identitar; Vincent nu alege cărbunele întrucât el consideră a priori cărbunele ca având un aspect identitar, ci ca urmare a diferitelor interacțiuni cu minerii și familiile lor – precum cel în care caută împreună diferite rămășițe de cărbuni pentru încălzirea bordeielor (sau ceea ce finalmente este unul) – și actualizând ceea ce le este comun: efortul.

Astfel, ce este mai minunat decât gestul pios al muncii cot la cot și solidificarea sprijinului? Căci, în ultimă instanță, povestea din capitolul romanului arată că interacțiunea umană se bazează pe înțelegere și solidaritate, iar asigurarea gestuală, fizică, prin acte – mai puternică decât orice alt tip de afirmare a co-existenței –, este cea mai frumoasă formă de consolidare, de actualizare, a sprijinului!

Andrei ROȘCA

Absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din București), pasionat de antropologie și de literatură.