Nostalgia. Nostalgia este cea care definește spațiile minuscule, banalitatea lor tandră, familiaritatea plină de certitudini, firescul în care ne cufundăm visele, memoriile, iubirea, ne proiectăm "fanteziile și poveștile pe pereții camerei", dar și "teroarea fericirii", singurătatea, tristețea, căci "nu poate fi nimic mai trist/ decât imaginea mamei/ care încearcă să zâmbească/ după o zi teribil de grea".

Regăsim aceste frânturi de viață, cadre poetice, imagini decupate din realități palpabile sau din filmul sepia al memoriei, "poze din copilărie", în mișcare, vii, uneori copleșitoare, în poetica lui Artiom Oleacu, din volumul său foarte recent apărut la cdpl, Plin de adevăr.

O frumusețe fragilă a realității, spulberată de maladie, de durere, de pandemie și de război. Un univers în care nu mai poți crede, în care nu mai poți spera ("nu spera în aranjarea lucrurilor/ în schimbarea spațiului/ lucrurile nu se vor schimba/ spațiul nu se va aranja"), o frumusețe căutată dezesperant, fie în matca poeziei, fie în sursele adevărului, fie în rădăcinile generaționale: "dar mai poți asculta cum/ discută cineva frumos/ despre micile plăceri/ și/ despre poezie/ poate asta te va ajuta/ să înțelegi mai bine/ lumea străbunicului/ bunicii/ tatălui și/ lumea/ mamei tale".

Puncte de echilibru pe cât de instabil, pe atât de necesar, sunt poemele lui Artiom Oleacu, aici își regăsește Eul forța de a trăi, de a crea și de crede în ceva sacru, în ceva mai presus decât micile (marile?) catastrofe cotidiene. Imagistica realizată cu o precizie impresionantă de autor este traversată continuu de un mesaj reverberant: să prețuim tot ceea ce avem de prețuit în viața asta absurdă, "să-i prețuim pe cei dragi/ să prețuim copacul și floarea/ să prețuim noaptea/ să prețuim viața/ și să ne molipsim de ea".

Imaginea cea mai pregnantă din aceste 53 de poeme ale volumului nu este cea a fetei "care privea cerul plin de adevăr", nici cea a luminii "care cade/ ca un cuțit/ în creștetul capului", nici cea a celor "patru motănași morți/ pe care i-a/ dezvelit pământul", ci este aceea a poetului: "mă simt calm când mă așez/ pe o piatră în curte/ cu fața spre grădină/ un cosmic dancer/ în acest univers frumos".

Și cum să nu credem în frumusețe, atât timp cât, așa cum ne amintește psihanalista și scriitoarea Julia Kristeva în eseul său despre lumea depresivului, obiectul frumos, obiectul sublim revine fără încetare după distrugeri și războaie?