Revistă print și online
Proiectoratul – teoretizat fin de Doina Ruști într-un articol anterior – vine să cârpească și o lipsă de infrastructură umană din viața unui scriitor, de pildă. În absența industriei agenților literari și pe fondul transformării rețelelor de socializare în temple ale imaginii publice, Scriitorul trebuie acum să dețină și calități de briceag elvețian. Nu mai este doar autor, ci și curator, MC, PR, content manager și tarabagiu al propriei opere, trăind la intersecția dintre spaima de vid și spaima de like-uri puține. Buchisește postări drăgălașe, încearcă să obțină o aură instagramabilă scoțând la înaintare tot ce-i pune la dispoziție anatomia și destinul – fie trupul, fie concediul. Și gonește pe-o rotiță de hamster într-un istovitor și zelos flirt algoritmic cu potențialii cititori, mereu vagi, mereu schimbători, mereu migratori.
Știți, nu, și strigătul ăla deghizat în curiozitate ingenuă: "Prieteni, și vouă v-a scăzut impactul postărilor?", care înlocuiește anxietatea influenței cu anxietatea ineficienței.
O mare parte din timpul (și așa puțin) pe care Scriitorul îl rupe din ciclul cronofag al zilei pentru a-l dedica scrisului este acum deturnat de necesitățile stahanoviste ale existenței online. Dacă, din cine știe ce motiv, o lună stai pe bară în offline, ai senzația c-ai fost șters din memoria internetului, prezentul te trece pe lista de obiecte pierdute. Încercați și-o să vedeți cum e, offline-ul începe să pară a deportare pe-o insulă pustie. Pe scurt, ori ești cyborg, ori fantomă. Mă gândesc la un alt soi de cyborg. (În accepțiunea filosofului Paul Virilio, termenul de cyborg n-ar trebui folosit doar în sensul transumanist al omului-mașină. Pentru el, cyborg este și acea persoană care se mută cu arme și bagaje într-un sine speculativ. Ce altceva ne furnizează social media dacă nu un Sine Speculativ? Unul compus din VR (Virtual Reality), MR (Mixed Reality) și ER (Extended Reality), videoconferințe, comunități de gaming, live-streaming, aplicații de quick-commerce și internet banking, avataruri, videochat, sexualitate digitală etc.)
Câte-un pic, câte-un pic, ontologia spațiului literar disecată cândva de Maurice Blanchot seamănă tot mai mult cu o colecție de umori corporatiste.
Aflat într-o grevă epocală a misterului, Scriitorul își transformă acum intimitatea în showroom. Iată masa mea de scris. Iată ce față de intelectual am când molfăi șuncă și ceapă, ha-ha. Iată scrisul meu de mână. Iată mâna mea. Iată trauma mea. Iată convingerile mele conjuncturale. Ia-mă, adoptă-mă, sunt un emoji bastard și pot trăncăni pe orice subiect la modă, orice, numai să pot piguli iluzia importanței în bula mea digitală de inutilitate la scara discursului public național.
Proiectoratul, acest barbut turbo-capitalist cu demagogia statutului, face din natura scriitoricească o formă larvară de start-up.
Dar statuile din pixeli nu țin locul marilor cărți.
Acestea fiind zise, ia să văd cum mai pot atrage atenția asupra mea pe Facebook.
Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.