Revistă print și online

Kyparissia, magia cotidianului

Ce remarci încă de la primele pagini atunci când parcurgi volumul de proză scurtă "Kyparissia" al Alexandrei Niculescu este stilul narativ impecabil. Îl vei întâlni la prima povestire, cea care dă și tonul imaginii de pe copertă, și îl vei regăsi constant de-a lungul volumului, ca pe un factor unificator. Deși povestirile se rezumă la întâmplări sau succesiuni de cadre foarte scurte, cu mize mici, narațiunea curată, implicată, dar onestă, te va face să continui lectura chiar și după ce-ți va fi clar că nu te așteaptă nicio surpriză în acest volum.

Poveștile sunt, în cele mai multe cazuri, crâmpeie desprinse din cotidian, concentrându-se pe transmis anumite stări, multe dintre ele propunând un personaj central comun, pe Ava. Multe texte gravitează în jurul impresiilor de călătorie, dar și cele care nu o fac mizează puternic pe senzorial, descrierile fiind folosite foarte abil pentru a se conecta la receptorii cititorului.

O găsim pe eroină în diferite etape ale vieții, din copilărie și până la o tinerețe incertă, luptând cu diferite tentații și căutând să-și explice propriile sentimente, mai ales dragostea. Timpul narativ însă pare cumva detașat de cel al întâmplărilor, astfel încât vocea povestitoarei (da, o simțim feminină și pe aceasta) propune o analiză mai cuprinzătoare asupra întâmplărilor la care ia parte protagonista, de cele mai multe ori acompaniată de sora sa.

Foarte interesant e și felul în care Alexandra leagă amintirea unei anumite trăiri sau senzații de evenimente mondene oarecum aleatorii. O nuntă în familia regală a Marii Britanii, o lansare de carte a unui autor sud-american, apariția unei melodii inspirate dintr-un film, toate au puterea de a eclipsa evenimentele care au loc în viața eroinei și care o influențează direct. Astfel, nu doar asociativitatea memoriei este probată, ci și incoerența trăirilor sufletești, imposibilitatea unei prioritizări bazate pe o importanță obiectivă.

Și mai sunt și unele pasaje de studiu biografic, asupra unor personaje alese după criterii știute doar de autoare, pasaje savuroase tocmai pentru că sunt supuse interpretării proprii:

"Nu știu cum a fost prima lor întâlnire, n-a fost la sediul partidului – sună groaznic, nici la o cafenea – sună banal, nici pe o stradă – sună stradal, a fost în birourile ziarului El Machete – dar nici asta nu sună ca lumea."

Dacă majoritatea prozelor sunt introspective și reflexive, având în vizor încercarea autoarei – pe care o simțim confesivă și transpusă onest în personaj – de a face pace cu propriile trăiri din diverse momente ale vieții, pe care le bănuim autentice, există în volum două proze care vin contra curentului, gravitând în jurul unui măgar, respectiv a unei cămile. Chiar prima proză a cărții, "Visul unei zile de vară", cea care dă și tema grafică a coperții, ne pune față în față cu obsesia pe care protagonista și-o cultivă pentru un măgar, deoarece acesta avea o culoare mai deosebită.

"Așa erau și aici majoritatea, unii mai grăsuni, alții mai neastâmpărați, dar ăsta despre care o să fie vorba era nu roșcat, nu portocaliu, nu chiar auriu, era de culoarea părului lui Jane Fonda în Barbarella, și era greu, chiar greu să-mi văd de coborâtul meu pe partea opusă când tot ce-aș fi vrut era să-l ating: nu știu de ce îmi imaginam că, dacă are o culoare atât de frumoasă, trebuie să se și simtă cumva altfel."

Referințele culturale ca cea de mai sus abundă, de altfel, găsindu-se aproape în fiecare proză, asocieri surprinzătoare care dau o notă de autenticitate și de personalitate textelor. La fel cum și evenimente absolut banale, ca apariția unui măgar, au forța de a-i schimba radical planurile de vacanță – sau chiar de viață – eroinei, care pare a nu avea alt obiectiv în viață decât acela de a experimenta senzații.

Cealaltă proză care gravitează în jurul obsesiei protagonistei pentru un animal este "Cirque Amar", aceasta însă ducând lucrurile la un alt nivel. Și aici fascinația vine tot de la o trăsătură fizică a animalului, ochii puiului de cămilă fiind cei care seduc, însă proza alunecă ușor spre fantastic. Am găsit fascinant modul în care Alexandra a înzestrat animalul cu o înțelegere profund umană, făcându-l capabil întâi să asculte lectura, apoi să citească el însuși, iar în final chiar să recite pentru auditoriu.

"De câte ori terminam o pagină scotea niște sunete, la început semănau cu sunetele scoase de toate cămilele, dar încet-încet au început să se schimbe și să semene tot mai mult cu sunetele scoase de oameni și mai ales de mine când citeam: aveau aceeași intonație, aceleași inflexiuni, și într-o seară de iunie, în plin spectacol, când toată lumea urmărea cu mâna la gură și cu ochii imenși salturile din arenă, am înțeles primul cuvânt citit de Orhan: "fantezie"."

Iar lucrurile nu se opresc aici, nu doar Orhan e umanizat, ci avem, la un moment dat, o rotație completă a perspectivei, rolurile om-animal fiind inversate cu totul. Nu mi-am dat seama cât anume a fost satiră și cât simplă joacă, însă proza, per ansamblu, a devenit una memorabilă prin acest artificiu.

În fine, ultimul text despre care aș vrea să vorbesc individual este chiar cel care dă numele volumului, "Kyparissia", el de asemenea încheind rotund ciclul de povestiri, pe care le și subsumează, tematic. Majoritatea celorlalte au o atmosferă asemănătoare, iar acesta oferă o cheie de interpretare valabilă și în celelalte cazuri. Avem în cele câteva pagini finale ale cărții un fel de refulare, găsim în întrebările celorlalți propriile întrebări, care ne-au vizitat pasager de-a lungul lecturii. Regăsim aceeași atmosferă relaxantă, de vacanță, din multe alte texte, dar și acea singurătate căutată, nu doar acceptată. În multe feluri, sentimentele de aici au fost surprinse și în proza "Babel", cu care are în comun cadrul, un loc retras, departe de a fi turistic, însă aici, deși nu apar cei doi băieți cu o chitară, ci doar un tânăr, cu o listă de întrebări, atmosfera are un farmec aparte. Și o introspecție cu un nivel de profunzime în plus:

"Sus, pe terasă, fredonez un cântec, dar oricum cânt așa de încet, că nu s-ar înțelege. Sunt la fel de singură cum eram când vorbeam cu câte zece persoane la masă, nimeni nu mă privește, la fel cum nimeni nu mă privea cu adevărat nici înainte, când toți așteptau doar să audă ceva despre ei. Măturatul firimiturilor mă înveselește."

Vă invit, așadar, să parcurgeți volumul în întregime. Nu este un page-turner, nu are suspans sau acțiune trepidantă, dar povestește o sumă de întâmplări, ce-i drept, aproape banale, trăite însă cu intensitate și redate cu măiestrie, pe baza cărora vei reflecta tu însuți, ca cititor, la fel ca autoarea.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online "Galaxia 42" și fost redactor șef al revistei online "Gazeta SF". A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Cel mai recent roman al său este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), o poveste pentru care a Primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final, 2022.

în același număr