OPTm
nr.crt.

Leul și vulpea

Într-o zi, o vulpe înfometată căuta vreun animal neputincios să-l mănânce și să-și umple burta. Chiar atunci, pe poteca din pădure, venea leul. Vulpea și-a spus în sinea ei: Se pare că asta mi-e mâncarea, trebuie să încerc.

A fugit la leu, l-a luat în brațe și l-a umplut de sărutări. I-a spus bucuroasă: Tu ești băiatul unchiului meu. Te-am cunoscut după ochi. Ochii regretatului meu unchi îi văd acum la tine. Dragul meu văr, cât mă bucur să te văd! Am cutreierat toată pădurea ca să te găsesc. Hai să mai stăm și noi de vorbă. De atâta amar de timp nu ne-am văzut. Cum o mai duci?

Leul a crezut-o. A început să-i povestească despre vitejia și luptele lui cu alte animale puternice. Ca să-l ațâțe și mai mult, vulpea i-a spus așa: Regretatul meu unchi era cât tine de mare, dar era un leu adevărat. Făcea niște lucruri de spuneau toți "Asta înseamnă să fii leu!" Ăsta este curajul leului! Cât era de priceput! Oricât aș spune, tot ar fi puțin. Ia spune, dragă vărule, ești și tu tot așa de priceput? Sigur că ești! În fond, oricât ți-ar lipsi, tot rămâi fiul unui asemenea tată. Știu că ești foarte curajos. Eu sunt mândră că suntem rude...

Atât a vorbit și iar a vorbit vulpea că l-a amețit de-a binelea pe leu. În timp ce vorbeau, mergeau și tot mergând au ajuns lângă un munte înalt. Vulpea i-a spus leului: Oare știi ce făcea regretatul meu unchi când ajungea la muntele ăsta înalt? Nu cred ca tu să fii în stare.

Leul a întrebat-o: Ce ar fi putut face tata, iar eu nu pot?

Vulpea i-a spus: Uite, se dădea înapoi așa, își lua avânt și dintr-o dată pornea ca săgeata și sărea până în fundul prăpastiei. Dar eu nu cred că tu ai curajul necesar să faci una ca asta. Regretatul meu unchi era altceva, leu adevărat.

Leu a continuat: Mă faci de rușine cu vorbele astea. Ia uită-te și vezi cine sare mai bine, eu sau tata?

După ce a spus aceste vorbe, leul s-a tras înapoi și dintr-o dată a țâșnit de pe munte drept în prăpastie. În căzătură, și-a rupt picioarele. Vulpea a coborât cu grijă pe potecă în prăpastie, a venit la leu și a început cu grijă să-i mănânce unul dintre picioarele din spate. Leul abia își mai trăgea sufletul. Atunci a înțeles. I-a spus vulpii: Verișoara mea dragă, vino și mănâncă din carnea grasă și moale a pieptului, lasă piciorul tare!

Vulpea a zâmbit și i-a răspuns: *Ești cam gata, vărule. Dar stai liniștit, deocamdată mănânc de aici; la timpul potrivit, o să mănânc și de acolo.[1]

(Poveste culeasă de Samad Behranghi. Tradusă din limba persană de Mihai Cernătescu.)


[1] Povestea aceasta este foarte populară în Iran. Morala ei, "fiecare lucru se face la timpul lui", a intrat în limbajul uzual al oamenilor cu forma "Întâi piciorul și apoi pieptul".

Mihai CERNĂTESCU

După zece ani de studii în Iran, s-a întors în patrie, deschizând cititorului roman o fereastră spre cultura persană. A cules, tradus și publicat o colecție de povești populare persane cu Nastratin Hogea (2016), lucrare primită foarte bine de publicul român. Doctor în istorie, predă la Universitatea din Pitești și participă la acțiunile culturale și științifice referitoare la spațiul persan. Călătorind mult, din America de Nord până în India, a rămas definitiv cucerit de cultura persană. Îl găsiți și pe pagina www.iranul.ro

Copyright © fictiunea.ro