Cea mai emoționantă întâlnire dintre întâlnirile mele admirabile a fost întâlnirea cu Noica la Poșta din Păltiniș, unde venea aproape zilnic să-și ridice corespondența. Era în primăvara lui 1986. Când m-am prezentat, după un schimb prealabil de scrisori și de cărți poștale, m-a întrebat în germană: Wann sind Sie aus Deutschland gekommen? I-am răspuns, surprins, că n-am fost niciodată în Germania. Sind Sie nicht Herr von Bussche aus Hermannstadt? m-a întrebat el. "Nu, sunt numai Bușe", i-am răspuns eu. A zâmbit condescendent. Von Bussche era un sas din Sibiu, plecat demult în Germania, interesat de scrierile "românești" ale lui Cioran, publicate în țară înainte de 1945. L-am însoțit în "Vila 12", unde locuia, la mansardă. Adusesem cu mine câteva cărți în germană, printre care și Brief über dem Humanismus a lui Heidegger, tradusă deja în limba română, în volumul Originea operei de artă, un caiet cu exerciții de gramatică germană, diverse recenzii, eseuri și nuvele, să i le fac cunoscute, adică zestrea mea, încă proaspătă, de pe băncile facultății. Unele au apărut, în anii aceia, în diverse reviste, altele s-au pierdut. Dintre toate "întâmpinările" lui de pedagog, care țineau, pentru ucenici ca mine, de învățarea limbii germane și de lectura sistematică a "clasicilor", Platon și Aristotel, una m-a surprins cel mai mult. Privirea i-a căzut, la un moment dat, pe cuvântul "iubire", dintr-una dintre micile mele scrieri literare. "Știți care e legătura între ființă și iubire?" m-a întrebat el. Am ridicat din umeri, mirat că vrea să dau un răspuns filosofic la o întrebare care nu părea deloc filosofică. Ce legătură să fie între un sentiment, foarte prețuit, de altfel, și problema raționalității ultime a filosofiei: Ce este ființa? Mi-a ținut atunci o mică prelegere despre "iubirea de ființă". Mai târziu, i-am regăsit gândul într-o superbă schiță de filosofie, Ce nu se vede: "...Așa cum spunea un medieval, ființa nu este până la urmă cea divină, cea desăvârșită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubire, de la dragostea între oameni, dragostea către copil, până la dragostea către un gând și pentru un sens de viață care să țină, peste tot este și ființă. De altfel, când iubești nici nu te mai întrebi ce este pe lume. Dar iubirea este pentru un text, nu pentru un context. Iar textele nu se văd. Sunt ale celor ce au devenit din viață umbre..." (Viața Românească, nr. 3/1988). 

Am înțeles atunci de ce iubirea este pentru un "text", cum îl numea Noica, nu pentru un "context", reproșându-le celor care veneau la Păltiniș să-l filmeze. Vreți să redați contextul, nu textul! Textul este ceea ce nu se vede. O umbră. Or, umbrele nu se văd. Nu sunteți interesați de călăreț, ci de cal. Ca în lumea de azi a simulacrelor, am spune. Simulacrele nu sunt umbre pentru că nu sunt texte. Sunt fantasme care par adevărate, dar nu sunt. Ele nu poartă asupra lui a fi, ci asupra lui a poseda. A poseda averi, onoruri, putere etc. Nu e ordine în lume, pentru că nu e ordine în dumneata, spunea el. Și nu e, până nu lucrezi asupra textului, asupra părții iubirii tale de ființă...