Ori de câte ori trec pe la pivnițele Hanului Zlătari, mă-ntâlnesc și cu fantoma unui manf,  dând pinteni ca nebunul. Sunt multe locuri în București pe unde flutură subțire fumul de masala si umbra câte unui șal de Stambul. Dar nimic nu se compară cu acest manaf, care păzește intrarea spre Lipscani, cu un iatagan într-o mână și cu un cap de om în cealaltă. 

Am citit cândva în Istoria lui Papazoglu că în timpul Zaverei, un comandant turc a dat ordin să fie vânați toți grecii din București. Cine aducea un cap de grec primea pe loc un beșlic, adică un bănuț turcesc, care valora cam cât ai da azi pe două beri, la terasa de lângă ruinele Zlătarilor. Bineînțeles, în scurt timp a început măcelul și cum nimeni nu mai verifica identitatea capetelor luate, arnăuții au tăiat fără alegere gâturile bucureștenilor, inclusiv pe-al unui biet poștaș, devenit suspect din cauza uniformei. Papazoglu avea pe-atunci 10 ani și locuia în Hanul Zlătari, pe care părinții lui îl administrau. De la geamul acelui han l-a văzut pe manaful care mai plutește și astăzi în aburul verilor bucureștene, fluturând scăfârlia unui om ghinionist. Călărețul își zorea calul spre comandamentul turcesc, ca să-și ridice beșlicul promis, iar de la etajul hanului îl priveau doi ochi încremeniți. 

Când te uiți spre Lipscani, de pe Calea Victoriei, vezi umbreluțele roșii ale unei terase, iar alături parapetul care protejează ruinele fostului han. Sunt doar rămășițele unor beciuri în care sute de ani au stat ascunse butoaie de vinuri, brânzeturi și murături, dar și bănetul îngropat ori zidit de aurarii și cămătarii care locuiau în cele mai multe dintre cele 200 de încăperi ale hanului. Și cu siguranță mai păstrează încă oasele negustorilor dispăruți, ale tâlhăriților sau ale evadaților, uitați în măruntaiele unei clădiri în care a pulsat cândva viața târgului. Tot acolo se spune că ar fi îngropat și cadavrul unei hangițe care nu și-a ținut gura.

Nu pot să mă strecor pe-acolo, ignorând pământul care acoperă bolțile de cărămidă și-n care au ieșit vara asta moțuri de ștevie roșie. Poate că în zidurile umede zace și osul manafului meu. 

Răsfoind sutele de manuscrise, în special scrisori în neogreacă, rapoarte ale poliției fanariote, însemnări și testamente ori liste, aflăm că manaful nu era nicidecum personajul principal de la Hanul Zlătari! Și nici măcar al acelei după-amieze sângeroase, din care mai ajung până la mine vibrațiile unui călăreț mulțumit. 

În amiaza caldă a unui București trecut prin iatagane și foc, la poarta hanului se adunase o mulțime de gură cască. Sub boltă, dascălul Mihalache ținea de guler un mahalagiu care tocmai bătuse palma cu un turc. Acesta voia să-și cumpere un copil, iar Niță, cărăuș din mahalaua Sf Spiridon, i-l promisese pe unul dintre copiii săi, un mucos pe care Mihalache îl învățase deja să citească. Asta recunosc că am pus-o de la mine. Habar n-am ce vârstă avea copilul. Prins asupra faptului, cărăușul se rușinase de dascălul Mihalache dar, cum își dăduse cuvântul față de turc, nu voia să cedeze sub nicio formă. Țâncul de vânzare căsca și el gura ca și cum n-ar fi fost vorba despre el, gândindu-se că poate n-ar fi rău să facă un drum până la Stambul. 

Pe ferestrele hanului ieșea parfumul tabacului de Ianina.

În acest moment al amiezei - și cine nu știe cum e amiaza de București, n-are decât să ridice ochii spre cer când ajunge soarele deasupra Bisericii Zlătari -, deci în acest timp al prânzului mare, a trecut prin dreptul hanului și călărețul, care ținea într-o mână capul vreunui nefericit. De la etaj îl privea micul Papazoglu, în timp ce din poarta boltită n-a fost nimeni care să-și arunce ochii spre el. Manaful dădea pinteni, cu mânecile cămășii legate la spate, strângând în dreapta iataganul și în stânga un cap de bucureștean care valora 5 parale. O tufă de coacăz roșu a oftat sub fereastră, iar lângă ea dascălul Mihalache îl apucase de guler pe un biet tată care voia să scoată un ban cinstit de pe urma unui copil care nu-i mai era de niciun folos.

În vremea asta, turcul, răbdător, își vedea mai departe de cafeaua lui, în cârciuma Neagăi. Nici el n-avea treabă cu manaful ori cu revoluția. Nici măcar pe copilul mahalagiului nu ținea morțiș să-l cumpere, căci mai fusese la București de multe ori și știa bine cum merg lucrurile în acest oraș aburit de soarele amiezei. În ușa bucătăriei se vedea zuluful cârciumăresei și un bob de mărgăritar, strâns în două fire de argint.

În ciuda marii zavere, străzile nu erau tocmai pustii, căci bucureștenii nu sunt oameni care să ia în serios toate încrâncenările timpului. Soldații se tăiau cu sârg prin curți dosnice, căptușite cu frunză de caprifoi, iar slugile tremurau pe sub scări. Unii făceau de zor ghiulele de tinichea, umplute cu mahmudele, iar alții căutau capete de greci, în timp ce viața mergea mai departe. 

Lângă Biserica Zlătari chiar și azi mai plutește aceeași indiferență față de iataganele argintate, iar în stânga, pe pământul nepăsător, se scurge încă dogoarea unei amieze fără sfârșit. 

Așadar, călărețul a trecut în goană, soarele s-a rostogolit peste clopotnița hanului, iar micul grup de sub bolta porții n-a avut nicio idee despre izbânda unui manaf care câștigase un ban cinstit. Pentru ei erau în joc alți bani și alte interese. Chiar și în vremea zaverei. Și pot să spun aici, că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi. În timp ce manaful aleargă după capete, dascălul Mihalache se luptă cu părinții care-și vând copiii, scăpând din vedere o scenă așa de puternică, intrată în cortexul lui Papazoglu, la anul 1821.

Cât despre fericitul manaf, din păcate, nu i-a mers bine până la capăt! Către seară a intrat într-o cârciumă, care s-a nimerit să fie a Neagăi - vă amintiți, unde aștepta și turcul negustor de copii, încă de pe la prânz. Despre ospătăria asta, în care se bea cea mai bună cafea din Zlătari, au rămas multe în rapoartele poliției, de unde am aflat că Neaga a pus și ea umărul la Istorie: o femeie frumoasă, cu sânge sârbesc, care, știind multe limbi, era în stare să toarne la Agie pe orice complotist care-o enerva. În cârciuma ei și-a pierdut bănuții și manaful meu. În seara aia, obosit de câte capete tăiase, s-a lăsat dus de valul vieții. Două mese mai încolo, negustorul de copii mângâia cu un deget bobul de smarald din burta narghilelei, în timp ce Mihalache, dascălul, îl anunța cam rățoit că trebuia să-și ia gândul de la copil: Gata! Mahalagiul se răzgândise!

Din fundul uliței s-au auzit două împușcături. Apoi doi zdrahoni de-ai Agiei l-au curățat de bani pe bietul tăietor de capete, care rețineți: se distra și el după ziua lungă de muncă. A fost un acciedent, o confuzie - nu se știe.

În fine, din toate astea un singur lucru este absolut cert: amiaza de vară a rămas cea mai însemnată zi a manafului ucigaș. De câte ori o iau în jos, pe Lipscani, la ora amiezei, este imposibil să nu văd un călăreț fantomatic și să nu-i simt bucuria de călău răsplătit. Printre mesele de băutori de bere, înghesuite unele în altele, deasupra pavajului răscolit sau a clădirilor obosite, în fațada cărora plâng doi-trei îngeri, plutește încă umbra manafului, prins în iluzia unei vieți ușoare, fără să bănuiască vreo secundă că în ziua de azi un cap de bucureștean s-ar putea să nu mai valoreze nici măcar un beșlic.