Cartea poetei gălățene Florina Zaharia, "#plânsul", a apărut la editura Junimea în 2021. E un volum consistent, generos în subiecte și trimiteri, în meditații și în imagini, împărțit în trei secțiuni. Hashtagul – semnul "#" – are o carieră lungă în lumea de azi. De la programarea software, la simbolic al unor mișcări civice, la, iată, simbol folosit în poezie. E interesant și plin de semnificații. În lumea rețelelor sociale, el este un agregator de subiecte. Dai clic pe cuvântul care are "#" în față și vezi tot ceea ce s-a scris pe același subiect. Ca și cum, metaforic, "#plânsul" ar strânge toate referințele la plâns, toate trimiterile către el, de parcă le-ar îngloba sau le-ar reprezenta pe toate. În cartea Florinei Zaharia, plânsul apare mai mult în partea a doua, intitulată, sugestiv, "#antidepresive". Iată: "plânsul/ căruia i-au crescut mâinile/ și acum se șterge la ochi" (poemul "#sedativ unu") sau "plânsul este un creier de fetiță/ care stă înăuntrul ei/ în inima ei/ în gesturile ei/ în trăit și în tăcut" (poemul "#sedativ doi"). De remarcat și felul în care este ordonat volumul: foarte clare și atent alese numele, atentă așezarea în pagină, cu delicatețe, dar și cu logică, fapt care spune foarte multe despre maturitatea poetei!

E o poveste de dragoste în carte, dar nu numai asta. Multe dintre poeme vorbesc despre creație și despre o anumită contorsiune între spații existențiale diferite. Ca și cum cineva ar încerca să cuprindă, să ocrotească, să iubească pe cineva aflat într-o altă dimensiune. Iar aici cu atât mai interesant pare hashtagul folosit în titlul cărții și în titlurile poemelor. E un jurnal bizar, un fel de poveste de dragoste într-un multivers în care se pot deschide, miraculos, ferestre. "Nu-i așa că povestea asta este/ ca un fragment dintr-un jurnal,/ un fragment foarte scurt,/ uitat de un străin, într-un tren?" ("#fragment") – aici este motivul jurnalului. În același timp, cartea Florinei Zaharia este "un text de dragoste/ în care să nu scriu nimic despre dragoste" ("#tu"). În poemul "#liniștea" asistăm la o întrupare: "am văzut/ cum îți adunai suprafețele ochilor/ degetele/ genunchii/ și pielea ta cea mai albă/ cea mai rănită/ am văzut cum ai deschis ochii/ cu ei încă închiși". Încet, încet, intrăm în atmosfera unei creații într-o ordine neobișnuită a lumii: "o să-ți aduc apă/ o să te iau în brațe/ și o să miros cum trăiești" ("#stare"). Sau: "o să te învăț să plutești,/ o să îți deschei fermoarele la aripi". Trupul devine foaia de scris, diferența dintre trup și cuvânt e dată la minimum: "pe foile de pergament, uneori,/ pot desluși cuvintele imprimate/ de pe oasele tale,/ cele pe care nu mi le-ai spus niciodată,/ trupul lor" ("#aripi"). În "#cinematograf" (mai multe poeme au același titlu și toate se numără printre favoritele mele din carte), ubicuitatea este la ea acasă: "da, tu o să fii în mai multe locuri deodată:/ pe un mal/ într-o cafenea bând ceai cald,/ în locul de aer din cinematograf". În următorul "#cinematograf", apare și Pierre ("#pierre" se intitulează prima parte a cărții), un personaj inventat, o proiecție în universul în care se desfășoară creația, un fel de trimis cu un scop anume: "am început să-ți trimit răsărituri/ și ceață/ și un Pierre care putea să îți spună/ ceea ce nu îți puteam eu spune". Delicat și frumos tablou în "#mi-e dor": "și imaginea ta,/ la care mintea mea când mi-o ții acolo,/ pe banchetă,/ este a unei fete-copil care transportă fluturi". Nu mai este deloc clară distincția dintre real și imaginar, toate planurile se întrepătrund: "și, în odaie, acum,/ este plin de baloane colorate/ care se aprind și se sting/ după cum îmi trimiți gânduri de-ale tale/ sunt așa multe culori/ pentru că tu ești atât de mult aici" ("#înăuntru"), "când doarme pe fața lui de pernă/ ți-am mai spus?/ se imprimă visele" ("#mă apropii și mă îndepărtez") sau "suntem un singur corp acum" (din același poem).

În "#angoastrâns", partea a treia a cărții, avem multe meditații, puternice, superbe și concise asupra artei scrisului. Tonul lor e unul puternic, hotărât, ca un manifest personal de credință. Dar, mai întâi, o lămurire: "încerc să administrez o iertratare,/ un medicament epidermic de iertare/ o tehnică liniștită de îmblânzit spaimele/ și distrus izolarea". "Scrisul, scrisul, scrisul./ ultima salvare,/ să mă reintroducă în lume,/ să mă smulgă din spaimă/ și să mă țină în brațe mult,/ până când deschid ochii/ și încep să respir" ("iertarea patru"). Apoi "iertarea cinci": "de scris te ocupi/ atunci când te întorci la tine,/ când cobori atât de mult în tine/ încât nu-ți mai vezi pielea la suprafață./ abia acolo, în adânc,/ în cel mai adânc adânc,/ vei găsi lumina definitivă./ subteranele, ah, subteranele/ cât nămol și câtă spaimă!" O metaforă a calmului și-a liniștirii: "aici totul e frumos./ timpul intră și iese din piept" ("iertarea șase"). Apoi, în "iertarea șapte", "vin aici să scriu./ să privesc,/ să accept și să iert". În "#angoastrâns" aflăm și numele fetiței despre care s-a vorbit atât de mult în carte: "eu sunt Luiza Textoris./ exoftalmică/ cu câțiva milimetri afară din mine,/ umblând pe un drum care,/ deși se așterne înainte,/ el duce înapoi./ dedesubt în mine,/ sub frică,/ sub miros,/ sub carne./ acolo Luiza trăiește și dispare" ("#Luiza Textoris").

Poemul meu preferat din carte este "#despre o rană și cum s-a vindecat ea". E semnificativ mai lung decât restul. Poemele din această carte sunt, în mare parte, scurte. Însă, mi se pare mie, Florina Zaharia se descurcă foarte bine și pe spații mai largi, acolo unde respirația e mai amplă și metaforele parcă mai eliberate de strânsoarea esențializării. Am recitit de mai multe ori poemul care încheie cartea, fascinat de succesiunea de imagini. Dar nu voi cita din el, tocmai ca să vă determin să deschideți cartea. "#plânsul" e o carte matură, atent lucrată, cu mult meșteșug, inteligență și sensibilitate. Sunt întru totul de acord cu prefațatorul cărții, Ioan Holban, care afirmă că în această carte "Florina Zaharia dă măsura exactă a valorii scrisului său".

Florina Zaharia - #plânsul, Junimea în 2021