Pe 25 martie a avut loc premiera filmului Copacul Dorințelor: Amintiri din copilărie și mi-am reamintit senzația vizionării unui film la cinema. 

Nu știu exact cu ce nivel de așteptare m-am dus, dar cert e că îmi doream să revăd elemente din imaginarul lui Creangă și să-l văd pe Nică a lui Ștefan a Petrei începându-și seria de boroboațe.

Căci tânjim după povești și vârsta nu a fost și nu va fi niciodată o scuză. Ne e dor de părinții care ne citeau din cărțile de basme sau ne spuneau vreo snoavă cu tâlc. Oricât ar fi societatea aceasta de complexă și oricât de prinși am fi în ea, povestea, după mintea mea, e printre singurele lucruri care ne mai pot pune pe pauză frământările interioare.

Și filmul a început, aruncându-mă într-un prezent care necesita atenție. Mara, o fată de 12 ani, pasionată de literatură și de curiozități legate de creșterea alpacalelor, trece prin perioade dificile în raport cu familia și cu propria stare de sănătate. Îngrijită doar de bunicul rămas, devine subiect al bullyingului într-o capitală care se vrea a fi modernă.

Fără mijloace de protecție, este salvată de un câine venit parcă de pe alt tărâm, alături de stăpânul lui, apărând și dispărând când nu te aștepți.

Cum sănătatea nu-i permite să urmeze un curs normal al vieții, ajunge într-un centru de spitalizare în care lucrurile iau o întorsătură specială. La Copacul Dorințelor i se promite că orice își pune în gând i se va îndeplini. Acceptă să-i noteze dorința pe un post-it contra unei promisiuni că în caz contrar va primi o ciocolată albă. 

Din punctul ăsta, filmul, spre surprinderea mea, capătă straturi juxtapuse și extrem de bine gândite. Se activează o serie de elemente de mitologie, Copacul Dorințelor devenind un soi de conexiune cu o altă lume. Este, dacă vreți, un portal către o lume ideală, în care protagonistul dorește să fie. Dar și aici, până și în acest detaliu, nu știm cu precizie câtă realitate și câtă halucinație condusă de medicamentație există. Și nici nu contează, căci ieșirea din lumea suferinței și trecerea în cea a poveștii este dorită atât de personajul principal, cât și de noi, spectatorii. 

Iar ca lucrurile să nu fie atât de simple, mitologia capătă forma unui basm combinat cu poveștile lui Creangă. Mara devine eroul modern trimis în Humuleștiul lui Nică pentru a-l salva pe năzdrăvanul personaj. Drumul fetei este astfel un drum inițiatic, oferindu-i la capătul său perspectiva îndeplinirii dorinței. 

Iar lupta se dă pe viață și pe moarte, de realitatea ei depinzând și realitatea din poveste. Căci, fiind în povestea ei, elementele perturbatoare vor apărea, încercările din basm vor fi la orice pas. Iar ca să reușească, are nevoie să-și confrunte condiția. Povestea cea mare trebuie salvată. 

Bunul mers al lumilor depinde exclusiv de ceea ce ea decide în fiecare spațiu. Iar ajutoare primește, inclusiv de la Moarte, care amână marea trecere pentru a-i facilita îndeplinirea dorinței. 

Dacă până acum nu v-am convins, aș spune că ratați să-l vedeți pe Micutzu (Cosmin Nedelcu) interpretând un rol emblematic pentru cariera lui de actor și stand-uper. 

Iar la finalul filmului, toți cei din sală au mai rămas câteva secunde în plus, unii trăgându-și glasul, alții uitându-se după cutiile de pop-corn și evitând să privească în ochii celui de lângă el. Toată această atmosferă a fost posibilă printr-un singur "artificiu": credibilitatea. 

Pentru că, da, am văzut în sfârșit un film bine regizat, filmat, cu replici autentice, nu sirop, nu epatări actoricești sau ceva ce ar putea deranja. 

Copacul Dorințelor: Amintiri din copilărie este un film al salvării, în care șansa unui zâmbet în pragul morții contează mai mult decât părerile de rău sau banii irosiți. Este un film de care avem cu toții nevoie, iar vizionarea lui va schimba cu siguranță ceva în mulți dintre noi, căci, citând o sintagmă din film, "poveștile iau forma oamenilor care le ascultă, așa cum oamenii iau forma poveștilor pe care le aud".