Sincer să fiu, m-am gândit și mă tot gândesc la situația aceasta. Cum îl privesc eu pe colegul meu de breaslă? Sunt în stare să fiu sincer față de el? Să-i spun exact ce cred despre cărțile lui? Dacă sunt foarte amabil nu cumva mă prefac? Îl laud, dar nu cumva laudele sunt un fel de mască pentru a nu se vedea cât mă roade invidia? Am mai avut prilejul să spun că este mai bine să fii invidios decât indiferent. Dacă romanul confratelui mă lasă rece, atunci nu am câștigat nimic. Mai bine să mă obsedeze, să văd în cartea lui o bombă care, explodând, mă face pe mine praf, decât să-l ignor. Nu-i sufăr pe autorii care se complac într-un fel de narcisism nefisurat. Zi de zi, nu știu altceva decât să-și spună: sunt un geniu, nimeni nu-i ca mine, nu mă interesează ce scriu stimabilii fiindcă sunt absolut sigur că nu mă vor întrece. O asemenea atitudine din punct de vedere strict omenesc, asumându-ți omenescul în toată complexitatea sa, nu-i deloc normală. Nici dacă ai fi atins un grad înalt de spiritualitate, deci dacă ai privi lucrurile din punct de vedere duhovnicesc, nu ai fi mai puțin fals. Se știe că tocmai aceia care s-au nevoit cel mai mult, care într-adevăr s-au canonit în urcușul spre cer sunt persoanele care se flagelează necontenit și nu încetează ca zilnic să-și spună: sunt un mare netrebnic. Așa și scriitorul adevărat trebuie să fie conștient de limitele sale, de banalitatea sa, să se biciuiască la rândul lui și, prin comparație cu ceilalți autori, să-și spună este inferior acestora. Evident, nu trebuie să meargă până la autoanihilare fiindcă atunci cade într-o extremă la fel de nocivă. Așadar, nu e bine nici să stai toată ziulica în fața oglinzii și să te admiri, dar nici să cazi într-o depresie accentuată, considerându-te o nulitate. 

În ceea ce mă privește, am vrut mereu să fiu cinstit cu opera confraților mei. S-o citesc cu același interes cu care-mi recitesc, de exemplu, cărțile scrise în urmă cu 20 de ani. Desigur, nu pot să realizez o asemenea identitate. Într-adevăr, ar fi ideal, dar nu se poate fiindcă tot pe tine te iubești cel mai mult. Nu poți să învingi egolatria care te domină acum și te va domina până la moarte. Scriitorul este o insulă iar, după cum se știe, o insulă nu suferă o alta. Dar măcar să aibă atâta inteligență pentru a-și da seama că face parte dintr-un arhipelag. Până la urmă, asta e soluția: arhipelagul. În acest fel ieșim din dilemă. Da, știu sunt unic, dar și celălalt înseamnă tot unicitate, Amândoi suntem verticale iar verticalele, în ascensiunea lor, nu se deranjează una pe alta. Ne deranjăm, ne călcăm în picioare, ne bucurăm de insuccesul altuia din clipa în care rămânem la nivelul orizontalei. Atunci, cu adevărat, lumea literară se transformă într-un iad. Dar dacă poți să-ți asumi verticala, lucrurile se schimbă radical. Prin verticală nu te mai supără vecinătatea celuilalt. Arhipelagul este o sumă de înălțimi cu fața spre cer. Doar în acest fel căpătăm libertatea propriei identități creatoare. Cartea confratelui, chiar dacă e de o mie de ori mai valoroasă decât a mea, nu mă mai desființează, nu mă mai otrăvește, nu-mi mai face rău. După ce am trecut prin insomnia sinistră a invidiei, îmi redobândesc odihna. E vorba de o seninătate în care mă pot recunoaște în ceea ce am mai bun. Comparația cu celălalt a fost necesară, dar numai până la un punct. Adică până ce am putut să înving gravitația și m-am ridicat de pe orizontală. Altă soluție nu există. O fi scriitorul un șarpe veninos, dar șarpelui, din când în când, îi mai cresc și aripi...