Lumea lâncezea relativ fericită, nefracturată încă de dizidențe, pe vremea când, adolescent absorbit ireversibil de vortexul cărților de hârtie, citeam trilogia lui Ernest Hemingway despre război și post-război: Adio, arme!, Pentru cine bat clopotele, Fiesta. Și soarele răsare. Nu am găsit, în Pentru cine bat clopotele, răspunsurile alpha și omega cu privire la tragedia hedonistă și contemplația serenă a vieții pământești. M-a sedus, mai curând, Fiesta, cu idealul prieteniilor inserate în spații-timpuri pariziene, iberice, cu existențialismul expresionist, cubist, al pierderii și regăsirii de sine în proximitatea interbelică a confruntării iraționale dintre toreadori și tauri, dintre erotismul nefericit al dezmoșteniților care supraviețuiseră Marelui Război și vărsarea de sânge experimentată ca măcel pe câmpurile de luptă și rememorată ca spectacol în arena din Pamplona. Peste ani, am locuit, în Paris, în cartierul Contrescarpe – Mouffetard, la Résidence Concordia și am contemplat deseori fațada imobilului în care Hemingway a locuit împreună cu Hadley, înainte de a coborî spre rue Soufflot sau spre rue du Cardinal Lemoine. Acum înțeleg anii parizieni ai lui Hemingway din perspectiva cărții Fernandei Pivano, Hemingway: iubiri intensificate sau traumatizate de războaiele mondiale, dezintegrarea literară de sine prin safari, prin obsesia virilă, antropocentrică, a vânătorii, prin iluziile teocratice ale eroismului generat de tragismul uciderii și supraviețuirii. Karma and a smoking gun.

Munți albaștri

Planez latent, într-un alt fel de zbor interior,

Cu sticla de Bordeaux, destupată, pe masă,

Dorul de spații infinite se deschide precum

Un lotus neumbrit de vreun chip de mireasă.

Vântul poartă un soare, un nor,

Păsări policrome plonjează în cascade de mătase,

Sufletu-mi dezintegrat în Koh-i-noor

Se reîncarnează secant printre euri dezmoștenite,

deși strălucitoare, imperii și atlase.

Eternul drog îmi impregnează ultimul fir, ultimul por,

Sedus, impenitent, de invizibil,

Confund, extatic, munți albaștri

Cu trena de lumină a prăpăstiilor.

Se revarsă cerul

Se revarsă cerul în ochii mei de toamnă,

Auriul fecundează purpura,

Fecioare care strigă, fecioare care îndeamnă

Îmi risipesc prin bestiarii aura.

Duhul cel bun mă luminează încă,

Dar calea dreaptă nu mai știu s-o țin,

Lumini ce zboară din a mea poruncă

Se prăbușesc într-un abis senin.

Sâni, coapse, șolduri, fese, nuri,

Îmi bacantează sufletul și gândul,

Precum un crucifix gol între furi,

În timp ce Mesia își rostogolește râsul.

 

Cărțile sunt ființe fericite

Cărțile sunt ființe fericite,

Se lasă desvrăjite, spre a fi iubite.

Se-nourează cu lumini și umbre,

Pentru ca povestașii pe cărări să umble.

Se-nmugurează, se dezvirginează,

Pentru a exploda o viață trează.

Cuvintele apun ca oseminte,

Dar ne întorc din morți, ca ne-cuvinte.

Cuvintele rememorează cosmosul ca rană

A unui cosmos mult mai vast, prelins pe geană.

 

Aș vrea să mor de flori înconjurat / Catren 1

Aș vrea să mor de flori înconjurat,

Petalele să mă împroaște cu miresme,

Iar din pistilul fructului oprit

Să mă eliberez cumva în lumină, dincolo de bezne.

 

Viața e o drumeție / Catren 2

Viața e o drumeție

Dincolo spre nu se știe

Trecem de la un cap la altul,

Străini unul de altul.

 

Două aripi și-un mosor / Catren 3

Două aripi și-un mosor,

Spre ne-moarte vreau să zbor,

Infinitul să-l măsor,

Din Rai să nu mai cobor.

 

Pianul

M-am trezit în două trepte

Și am formulat precepte:

Despre zmei și derbedei,

Despre licorne și femei.

Am vânat în sus și-n lat

Adevărul neaflat.

Am creat din paradigme

Un crepuscul de enigme.

Am întors Cerul cu gândul,

Mi-am rememorat osândul

Într-un op de Avempace,

Pe timp de război și pace.

A plutit pe zece verste,

Pianul lumii,

Din poveste în poveste.