Într-o carte de referinţă, Freud povestește o experienţă personală despre mecanismele uitării temporale și parţiale. Vrând să pomenească numele pictorului Luca Signorelli (1441-1523), își dă seama că nu-l mai știa. I se ștersese așa cum se șterg unele nume, pe care le credeai înrădăcinate în memoria ta.

Circumstanțele sunt desigur interesante: călătorea împreună cu cineva prin Bosnia și Herţegovina și, vrând să-și întrebe însoţitorul dacă a fost la Orvieto și dacă a văzut celebrele fresce ale lui Signorelli, nu-și mai amintește numele artistului. Este o experienţă bine cunoscută oricărui om și care adeseori pune în alertă memoria și zdruncină încrederea de sine. Freud analizează acest lapsus și ajunge la concluzia că a fost provocat de o perturbare a discursului, mai exact, de o "întrerupere": 

"Avusesem intenţia să povestesc o [...] anecdotă. Acești turci bosniaci arată un interes excepţional plăcerilor sexuale și, când sunt atinși de tulburări, îi cuprinde o disperare care contrastează izbitor cu resemnarea lor în faţa morţii. Unul dintre pacienţii confratelui meu într-o bună zi i-a spus: știi bine, domnule (Herr), că atunci când asta nu mai merge, viața nu mai are nici un preț. Totuși, eu mă abţinusem să vorbesc despre acest lucru, preferând să nu abordez acest subiect scabros într-o conversaţie cu un străin. Ba chiar am făcut mai mult: m-am străduit să-mi distrag atenţia de la cursul unor idei care în mintea mea s-ar fi putut raporta la tema Moarte și sexualitate. Mă găseam în acea clipă sub impresia unui eveniment despre care am luat cunoștinţă cu câteva săptămâni mai devreme, în intervalul unui scurt sejur la Trafoi: un bolnav, care mi-a dat multă bătaie de cap, s-a sinucis din cauza unei tulburări sexuale incurabile."

În acest context, uitarea unui nume nu mai este deloc întâmplătoare, ea devine o consecinţă a încercării lui Freud de a refula un eveniment trist. Însă între moartea pacientului și numele pictorului s-a produs o legătură declanșată de coincidenţe semice și întreţinută de mediul psihologic. Încercând să uite ceva, explică în continuare Freud, a pierdut involuntar numele lui Luca Signorelli, pentru că între acest nume și ţinta propriu-zisă a uitării s-au interpus fragmente lexematice care conţineau similitudini. Apariţia în exces a dubletului de semne Bo bulversează ordinea discursului mental. Involuntar, numele lui Signorelli este asociat cu al altor doi pictori renascentiști (Boticelli și Boltraffio). Dar și Bosnia (locul din care proveneau turcii din anecdota reprimată) are același incipit.

Tot așa întâlnirea semiotică între Signior (ca apelativ) și Herr (din relatarea fratelui său) produce haos. În mod adiacent, asemănarea formală dintre cuvintele Boltraffio și Trafoi accentuează confuzia de traseu a actului refulat. Freud comentează: 

"Îmi dau perfect de bine seama că acest trist eveniment și toate amănuntele legate de persoana sa nu existau în mintea mea sub formă de amintire conștientă, în timpul călătoriei în Herţegovina. Însă, afinitatea între Trafoi și Boltraffio mă obligă să admit că, în ciuda distragerii intenţionate a atenţiei mele, sufeream influenţa acestei reminiscenţe."

Trafoi, locul întâmplării dramatice (sinuciderea pacientului) declanșează seria de suprapuneri și rupturi de sens, dar ea este posibilă, am adăuga, pentru că subiectul întrerupt conţine el însuși sugestii ale pedepsei divine și ale sexualităţii. Între frescele de la Orvieto există una particularizată prin imaginea diavolului pedepsitor și frust. Este vorba despre cea intitulată chiar Damnarea și care înfăţișează un act de acaparare brutală și seducătoare în egală măsură. Cine se gândește la frescele de la Orvieto este cu neputinţă s-o omită tocmai pe aceasta. Contextul psihologic se află și el în consens cu mesajul picturii; vinovăţia vagă în legătură cu moartea pacientului, grija de a nu spune lucruri indecente, reticenţa aproximativă faţă de tovarășul de drum constituie suficiente premise pentru producerea unui blocaj. 

Dincolo de accidentele lingvistice, există mesajul pictorului al cărui nume îl uită. În mod automat, sistemul său de gândire opune lui Luca Signorelli doi pictori ale căror opere au un mesaj aflat la antipod, faţă de Damnarea lui, de la Orvieto.

Autocenzurarea anecdotei despre sexualitatea debordantă a turcilor bosniaci, aduce în mod spontan numele a doi pictori, înregistraţi în memoria generală prin tablouri suave și pioase. Dar ambele nume încep cu același grup fonetic (Bo) care păstrează urmele anecdotei anulate. Așadar, există în conștiinţa lui Freud o reticenţă declarată în ceea ce privește discuţiile despre sex, dar și faţă de conţinutul frescei lui Signorelli. Sentimentul său de jenă își are rădăcinile în încercarea de a refula episodul sinuciderii pacientului. Este adevărat că nu avusese în vedere fresca Damnarea, însă simbolismul ei se leagă în mod evident de întâmplarea nefericită. Fresca înfăţișează o cohortă de diavoli înaripaţi care îmbrăţișează bărbaţi și femei extaziaţi, epuizaţi, năuciţi ori doar moleșiţi de neputinţă. Sinuciderea pacientul a generat cu siguranţă un sentiment de vinovăţie, care poate fi relaţionat cu sugestiile frescei: alianţă cu diavolul, pedeapsă, damnare. Freud nu spune că se simţea în vreun fel vinovat, ci doar că refulase ideea morţii. Dar, gândul la Orvieto i-a fost scurtcircuitat de un fond afectiv declarat: impresia morţii pacientului, disfuncţiile sexuale care pot deveni și subiect de anecdotă, dar și cauză a morţii. Dincolo de aceasta, cu siguranţă că există și un sentiment de vină sau măcar un disconfort născut dintr-o nefericire absolut individuală.

Vinovăţia, spre deosebire de alte simţăminte, este cu mult mai apăsătoare pentru că nu există nici o posibilitate de a scăpa de ea. Umilitul poate să dea vina pe cel care l-a umilit, gelosul are un rival asupra căruia își răsfrânge sentimentele, invidiosul își raportează neputinţa la triumful altuia etc. Dar cel care se simte vinovat se are doar pe sine, adică un spaţiu mic și închis în care mocnesc nemulţumirea, deznădejdea, frica de a nu fi făcută publică vinovăţia, adică trăiri cu neputinţă de împărtășit, altfel, decât din postura de învins.

Din cauza aceasta și este speculată această zonă a sensibilităţii omenești. Inocularea unui sentiment de vinovăţie constituie una dintre cele mai uzuale metode de exercitare a puterii. Respins, ascuns, neconștientizat de multe ori, sentimentul de vină poate să declanșeze legături și acte greu de anticipat. Cu atât mai mult, când există și un amânat sentiment de vinovăţie poate avea loc o adevărată deflagraţie. În acest haos al gândurilor, cuvintele par să iasă din tipar, iar unele pot să atragă alte cuvinte, prin simpatie. 

Acest fenomen se produce în preajma graniței care desparte conștientul de inconștient, adică la porţile unei zone aproape necunoscute în care stă ascunsă informaţia nemonitorizată, alungată, neglijată, neluată în seamă. Pragul (limen, liminis) dintre cele două sectoare este permisibil, ușor de trecut într-o direcţie: dinspre realitatea perceptibilă spre inconștient. Dar la ieșirea din spaţiul de sub prag, se pot produce uneori bulversări, accidente ori fapte tulburătoare.

Spre deosebire, intrarea în spaţiul memoriei oculte are loc fără dificultăţi, cu o discreţie care înfiorează. Zilnic omul se întâlnește cu imagini, sunete, mirosuri, trăiește experienţe mărunte (de la atingerile neconștientizate, la privirile și grimasele neluate în seamă), căci o oră nu-i o oră, ci un vas plin de parfumuri, de sunete, de proiecte și de atmosferă, iar cea mai monotonă dintre zile conţine evenimente neînregistrate, ignorate ori nesesizate. În mare parte acestea se topesc într-un spaţiu vast, din care ies, imprevizibil, în intersecțiile istoriei individuale.