Cândva, în anul 2 de facultate, i-am descoperit pe Sade și pe Laclos. Studiam secolul al XVIII-lea, iar Legăturile primejdioase avea să fie, pentru o lungă perioadă de timp, cartea mea de suflet. Corespondența celor doi libertini, Mme de Merteuil și Le Vicomte de Valmont mi-a influențat decisiv arta conversației și turnurile de frază în limba franceză. Asta până am avut câteva șocuri culturale și lingvistice prilejuite de întâlniri cu limba nativilor și a cinematografiei contemporane! Cu Sade am avut o relație mai complicată, mi-a luat ceva timp până am reușit să-i apreciez digresiunile și să-l percep cu o oarecare detașare, lingvistică, în primul rând, filosofică, în al doilea. 

Peste câțiva ani aveam să descopăr romanul lui Alain de Robbe-Grillet, Un roman sentimental! Recunosc că, înainte de a mă apropia de lectura propriu-zisă, am descoperit obiectul-carte (asta m-a și determinat să o citesc), o carte cu paginile netăiate, lipite aproape grosolan, cu coperți albe, neutre și care avea un fel de bilet-avertisment lipit pe copertă: "Editura ține să atragă atenția că acest basm cu zâne pentru adulți este o ficțiune fantasmatică; ea riscă să rănească unele sensibilități. Paginile cărții nefiind tăiate, pentru a o deschide e de preferat să se folosească un instrument ascuțit, și nu degetul"! Acest mode-d’emploi provocator precum și explicația autorului de pe coperta a patra au acționat fulgerător asupra naivei cititoare care eram pe atunci, străină de orice truc de marketing al pieței editoriale occidentale. Șoc și groază! Aveam să descopăr un fel de "muzeu al ororilor" al istoriei literaturii libertine a secolului al XVIII-lea, în care Sângerosul Marchiz și universul său era resuscitat intertextual și paraliterar, similar unui exercițiu deconstructivist la limita artificiului. Personajele prinse în degringoladele sadismului nu mai erau altceva decât întruchipările fantasmatice ale unei literaturi care și-a pierdut din tăiș, ale unei literaturi care și-a pierdut aura de obiect interzis! Coupe-papier-ul folosit pe vremuri la dezlipirea paginilor s-a edulcorat și și-a pierdut uzul, literatura, libertină sau nu, devenind, de prea multe ori, convențională, liniară, instituționalizată, la îndemâna oricui. Dincolo de fantasmele sadiene, romanul lui Robbe-Grillet mi-a dezvăluit impudic facerea și (des)facerea marii literaturi.

Între timp, atrasă de alte zări, mi-am pierdut interesul pentru zona respectivă, asta până acum vreo doi ani când l-am descoperit, în limba română de data aceasta, pe Jean Baptiste Del Amo, autor cunoscut publicului român prin două lucrări. Prima, O educație libertină, a primit premiul Goncourt du premier roman; romanul a fost publicat în 2008 și a apărut la noi, în ianuarie, 2012, la Editura Vellant, în traducerea lui Alexandru Matei. A doua, Pornographia, a apărut tot la Editura Vellant în 2017, în traducerea Aureliei Ulici; romanul a fost câștigătorul Premiului Sade în 2013. 

La o primă lectură, cititorul este frapat de familiaritatea scriitorului cu secolul al XVIII-lea, dar mai ales de măiestria cu care acesta manipulează imaginarul libertin, care cunoaște, așa cum o știm prea bine, în literatura franceză o lungă și glorioasă tradiție: Sade, Laclos, Diderot, Crébillon. La o lectură mai atentă, cititorul descoperă accente și influențe evidente din zona romanului de inițiere, a naturalismului și a romanului decadent, aceste lecturi devenind în opinia scriitorului însuși "o formă de nostalgie romanescă și fantezistă". Nu ai cum să nu descoperi forța de transgresiune pe care literatura o poate avea în scrisul acestui romancier hrănit de lecturi din  Genet, Florile Răului de Baudelaire, dar și de poezia lui Trakl, fără a-l uita pe Flaubert și pe Proust, bineînțeles. Narațiunile sale par funciar legate de imaginea Orașului, dar fără nicio înclinație  pentru expresia unui realism ce decurge dintr-o realitate trăită în mod cotidian. Parisul lui Del Amo este cel din 1760, un oraș descoperit grație documentelor istorice, dar care lasă toată libertatea fantasmelor și imaginației. Havana din Pornographia nu s-a putut re-materializa scriptic în materia romanului decât după ce autorul a lăsat suficient de mult timp să treacă de la vizita sa acolo pentru a o putea re-imagina în scris. Deasupra materialității orașului plutește olfacția, care aduce toată miasma și putregaiul Evului mediu și al favelele braziliene. De aici la Parfumul lui Suskind, un singur pas! Dar unul deplin asumat, aglutinat de geniul livresc al tânărului romancier.

Dar poate liantul cel mai organic al textelor tânărului autor este atracția pentru corporalitate, pentru materia organică, putrefacția și descompunerea sa, anumite pasaje mergând până la limita intolerabilului pentru un cititor mai delicat. De la fascinația pentru morbid și macabru, la dorința de a șoca și până la simpla finalitate estetică, nicio etichetă nu a fost străină de opera lui Del Amo, care se prezintă mai degrabă drept un autor convins de caracterul incomod al literaturii, decât un poseur artificial. În aceeași linie merge și cu ipostazierea corporalității: în romanele sale corpul nu apare în dimensiunea sa estetizantă, în siajul unei hiper-sexualizări tabloide evocate de către mass-media și publicitate, ci în imaginea unei corporalități abjecte, decrepite, morbide.

Fără a idealiza libertinajul secolului al XVIII-lea, Del Amo se folosește de această materie literară pentru a se juca cu codurile acesteia, cu o morală, cu dreptul la imaginație și la libertate. Libertinajul la care aderă autorul Pornographiei se traduce, mai degrabă, prin dreptul la a fi subversiv și de a răsturna ordinea prestabilită, fie ea și a codurilor literare și de receptare ale literaturii, în special și ale artei, în general.

Și dacă tot am menționat cuvântul libertate, vă fac o sugestie de cinefil: Liberté, film în regia lui Albert Serra și care a avut premiera în secțiunea Un certain regard, în 2019, la Festivalul de la Cannes. Un huis-clos într-un luminiș din pădure, la căderea întunericului, un spațiu nocturn care devine un fel de utopie descriptivă, statică a unor corpuri supuse mai multor combinații.

Noul film al lui Albert Serra pune în scenă o noapte libertină din secolul al XVIII-lea, proiectată pe fundalul morții lui Ludovic al XIV-lea și peste care dimineața se lasă asemenea unei cortine dintr-un teatru rococo, care vine să șteargă și să aneantizeze totul: dorința, timpul și, nu în ultimul rând, libertatea.

Nu vă dezvălui mai mult, vă las libertatea să vă bucurați de barocul minimalist al lui Serra și de un montaj cinematografic pe măsură!