2005-2007 au fost pentru mine doi ani fantastici. Intrasem în anul 2005 citind și scriind despre Thomas Mann și despre pasiunea acestuia pentru muzica lui Wagner. Apoi, în toamna lui 2005 tocmai începusem un doctorat la zi și toată ziua citeam, citeam, citeam. Aproape că mi se face ciudă acum gândindu-mă la perioada aceea ca la un timp ireal cu ani liniștiți și frumoși cum nu știu când sau dacă aș mai putea avea vreodată. Atunci, în mintea mea albă și netedă ca o pânză, se schițau niște contururi neclare, umbre ale vremurilor ce urmau să vină.  

În 2005 apăruse la editura Apostrof Bulgakov și secretul lui Koroviev interpretare figurală la "Maestrul și Margareta", pe care o citisem în iulie, însoțind-o cu relectura romanului și străduindu-mă să țin minte numeroasele avataruri diavolești pe care Ion Vartic le descosea în carte cu ingeniozitatea caracteristică găsind, în palimpsest, în spatele imaginii Maestrului și a lui Koroviev natura dublă a lui Bulgakov însuși pentru a justifica romanul ca pe o ficțiune compensatorie la viața scriitorului sufocată de teroarea stalinistă în Moscova anilor 1930. 

Apoi am citit Focul lui D’Annunzio în miezul fierbinte al lunii august, și m-am răcorit rătăcind pe  străzile imaginare ale Veneției învăluită de sentimentele vesperale trăite de poetul Effrena pentru Perdita-Foscarina lui. Spre finalul lui octombrie am citit Günter Grass, Toba de tinichea zi și noapte continuu, prinsă alături de piticul toboșar Oskar Mazerath în lumea dezintegrării care-i oglindea alegoric ființa mutilată. 

Tot atunci aveam un computer mare prevăzut cu un monitor uriaș care zumzăia îngrozitor și pe care îl foloseam doar ca mașină de scris. Nu aveam internet acasă și nici televizor în cameră, așa că mă distram doar citind și, mai rar, scriind. Despre telefonul mobil nici nu mai vorbesc. Era un Motorola mic și argintiu care se închidea des și fără motiv, pe care când îl aprindeam trebuia să aștept întâi minute bune ca o pisică virtuală să străbată toată lungimea ecranului. 

Pe lângă toate acestea, - nu știu ce mi-a venit -  mai citisem și Lunaticii lui Koestler și acolo găsisem povestea faustică a danezului Tyco Brahe, astronom, alchimist și umanist, care își pierduse nasul într-un duel și îl înlocuise cu o proteză metalică și care, ceva mai devreme decât Kepler, își construise un observator celebru, Oranienburg, zis și insula lui Venus, de unde dintre cuadranți și sfere armilare a surprins acea Nova Stella de la 1572. După toate astea, lectura romanului À rebours nici că se putea nimeri mai firesc. Apoi a urmat o perioadă când îmi coloram serile citind și recitind din Barbey d´Aurevilly, Villiers de Isle-Adam, Poe, Baudelaire, iar realitatea îmi părea că începe să împrumute chipul lumii din zorii lui 1900.

Ba chiar înnebunisem într-atât încât vedeam cărțile ca pe un fel de oracol și după ce-mi puneam în minte câte o întrebare, extrăgeam câte una din bibliotecă citind repede primele fraze pe care îmi cădeau ochii. Și cărțile, săracele, îmi răspundeau cum puteau ele mai bine la tot ce mă preocupa pe mine atunci.

 În 2006, în magazinul Central din Cluj, exista o librărie cu cărțile bine împărțite pe domenii și edituri, librărie care cu timpul a devenit tot mai mică până când a dispărut cu desăvârșire. Țin minte librăria aceea din vremurile ei de glorie pentru că o frecventam foarte des, treceam pe acolo aproape de fiecare dată când ieșeam de la facultate sau în plimbările pe care le făceam cu Andrei și mi se întâmplase de multe ori să găsesc cărți interesante pe care să le citesc cu plăcere: Süskind, Despre iubire și moarte, Thomas Bernhard Vechi maeștri, Handke, Martin Walser (și el la fel de controversat ca și colegul său din grupul 47, G. Grass), dar și eseul lui Ciocârlie despre Bâtrânețe și moarte în mileniul trei. 

Atunci Andrei scria un roman, iar eu îi plămădeam o surioară poetică și cel mai mult mă interesa raftul cu noutăți unde nu ratam colecția "Ego proză" și mai ales poezia tânără cu CD de la Cartea Românească. Nu citisem până atunci decât puțini douămiiști și mă așteptam să găsesc textele unor tineri dezabuzați așa cum îi catalogaseră criticii după manifestul fracturist din ´98, semnat de Ianuș și Crudu, ori după cel deprimist al lui Gelu Vlașin, însă n-avea să fie deloc așa și nici nu am simțit în scriitura lor vreun puternic fior al negației, alt loc comun al interpretărilor critice. Răzvan Țupa, Corpuri românești, Elena Vlădăreanu, Europa. zece cântece funerare, Claudiu Komartin, Circul domestic, Dan Sociu, Cântece eXcesive, Miruna Vlada, Pauza dintre vene, Mihai Ignat,  Klein spuse Klein, Livia Roșca, Ruj pe icoane, cărora li s-a adăugat, tot atunci, Cosmin Perța, Santinela de lut (apărut, parcă, la Vinea) mi s-au părut mai degrabă reprezentanții unei poezii autobiografice, minimalistă în conținut și expresie, neo-expresionistă în portretizarea realității și alteori marcată de un atare escapism estetic.  

Odată, pe când ne întorceam de la filmul lui De Sica, Hoți de biciclete și intrasem în librărie să căutăm, ca de obicei, noutăți, m-am apropiat de Andrei care stătea în fața raftului de proză și răsfoia romanul fraților Florian, Băiuțeii, și, imediat mi-a atras atenția un volum albastru închis pe al cărui cotor scria cu litere cursive Zogru. L-am extras din raft și am citit rapid coperta patru de unde am înțeles că era vorba despre un spirit nemuritor care traversează istoria infiltrat în sângele indivizilor umani, un fel de Dracula autohton. Am decis imediat că asta căutam, un roman românesc contemporan altfel decât tot ce citisem până atunci. Așa că l-am cumpărat. Și într-adevăr nu mă înșelasem deloc, ba mai mult, am descoperit un roman fantastic, cu o atmosferă coborâtă parcă din picturile lui Chagall, o poveste interesantă care construia și demola totodată miturile autohtone cu instrumente postmoderne și făcea ca micro și macro-istoria să se întrepătrundă, coagulate de aventurile picarești ale duhului Zogru, duhul-vampir care era sortit să împrumute istoriile tuturor celor pe care-i locuia.

Atmosfera fantastică în care îmi organizam lecturile continua să se regenereze cu noi și noi descoperiri. Citisem Diavoliada și Ouăle fatale,  Romanul teatral, Inimă de câine, Însemnările unui tânăr medic, Scene moscovite, apoi Sadovaia 302 bis, colecția de relatări a literaților clujeni (Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ion Vartic) - unde primii patru, în urma unei anchete a revistei "Steaua", porniseră pe urmele scriitorului preferat, Bulgakov, povestind experiențele inedite ale întâlnirii cu orașul moscovit, iar cel de al cincilea, Ion Vartic, rămas acasă, încheia volumul analizând din punct de vedere psiho-geografic și literar relevanța pentru opera bulgakoviană a celeilalte locuințe de la Kiev, casa copilăriei și tinereții scriitorului, reflectată în paginile romanului Garda Albă. 

În continuare citisem Hofmannsthal, romanul neterminat Andreas..., colecția de povestiri Femeia fără umbră, apărută la Paralela 45, cu prefața ludică a lui Cornel Ungureanu, și, în consecință, fantasticul începea să irumpă de peste tot inundându-mi până și visele.

Și mai citisem multe alte lucruri, dar pe care acum nu mi le mai amintesc. Știu doar că la un moment dat, forțată de împrejurări, m-am întors la lecturile și studiile dedicate lui Thomas Mann și relației scriitorului german cu muzica și cam asta a fost.