nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Dimitrie Cantemir: ultimele clipe

Cu sărbătorirea lui Cantemir în 2023, ficțiunea întâlnește realitatea. Se cunoaște cu precizie data morții sale: 21 august 1723 ; comemorarea a 300 de ani de la acest moment nu comportă discuții. Cei care au lansat "Anul Cantemir" n-au vrut să țină seama însă de discuțiile controversate ale istoricilor privind data nașterii! Desigur, mulți acceptă, fie din comoditate, fie pe baza unor argumente anul 1673, motivul marilor ceremonii aniversative din 1973. Dar s-au exprimat și alte opinii, realitatea rămânând discutabilă în absența unor surse categorice. Faptul în sine n-ar avea importanță: de ce nu, la urma urmelor, să nu evocăm și cei 350 de la nașterea sa, despre care se știe cu siguranță doar ziua – ziua patronului său onomastic din calendarul ortodox: 26 octombrie !

Nașterea și moartea sunt dealtfel în același lanț al vieții si nu ne-am putea bucura de una fără a ne întrista de alta chiar și atunci când au trecut trei sute de ani de la data ei.

Istoricii au stâns un mănunchi de documente capabile să reconstituie acest ultim moment din viața domnitorului și învățatului pribeag. Cu un an mai înainte, el străbătea alături de Petru cel Mare drumurile primejdioase ale Caucazului, ajungând până la Derbent, renumitele Porți de fier ale Orientului. El se aventura, condus de pasiunea fără margini a cunoașterii, în explorarea acestor locuri pentru a consemna mărturiile istorice și geografice și a le transmite ulterior lumii savante europene: așa au ajuns în colecțiile Bibliotecii regelui Franței (Bibliothèque nationale de France din zilele noastre). Neobosit, el aducea o contribuție importantă la campania militară grație cunoștințelor profunde ale lumii musulmane: autor al unui tratat despre Sistema religiei mahomedane, publicat în rusă în 1722, el se remarcase și ca un adevărat artizan al războiului ideologic prin redactarea și imprimarea manifestelor adresate în limba lor locuitorilor ținuturilor ocupate de rusi. Un om deci în toată puterea vârstei, în plină creativitate intelectuală, bucurându-se, de asemenea, de prezența unei familii lărgite după a doua căsătorie, care l-a însoțit în campania militară din 1722-1723. Și, aproape dintr-o dată, după unele semne prevestitoare – "dureri de rinichi intermitente și febră mică" - scrie fiul său, poetul Antioh Cantemir – domnul "nu mai era în stare să urce pe cal".

Începutul anului 1723 anunța și inceputul agoniei, așa cum am descris-o mai pe larg în lucrarea Cantemireștii. Pe 8 mai 1723, în fața ineficienței îngrijirilor medicale, el trebuie să recunoască neputința de a ști la "ce să aștept mai mult – însănătoșirea sau sfârșitul vieții". Pe 5 iulie 1723, petrece trei zile la mănăstirea Stolbov, nu departe de proprietatea sa de la țară. Nevoia de reculegere să fi fost oare premonitorie? Pe 15 august, după slujba și ospățul pe care le organizează, ca în fiecare an, pentru aniversarea fiicei celei mari, Maria, "este cuprins de febră mică, boala lui obișnuită…". Aceasta durează pînă pe 21 august, dată la care se stinge. Fiul său descrie amănunțit ultima lui zi de viață: dimineața, "s‑a spovedit și a primit sfânta taină a împărtășaniei și ungerea cu toată devoțiunea ce se poate închipui", și‑a îmbrățișat soția și copiii; "a pierdut uzul vorbirii la orele unsprezece de dimineață", a trecut prin ultimele suferințe datorate greutății de a respira, apoi și‑a dat sufletul, "la orele șase seara".

Cei prezenți în ultimele clipe ale domnitorului savant au fost doar membrii familiei și cei câțiva apropiați. Spectacolul teribil al morții este tristul privilegiu al celei mai stricte intimități. Așa a fost cazul fiului său cel mai mic, viitorul poet, care avea să imortalizeze scena. Dar ce priviri putea îndrepta spre viitor cel aflat pe patul morții si care cunoștea atât de bine trecutul ? N-am putea înțelege sentimentele ce-l stăpâneau atunci pe cel care îsi vedea propriul sfârșit fără un plus de imaginație. Nicolae Iorga spunea undeva, referindu-se la compatrioții săi din exil, că în străinătate se trăiește bine, dar se moare greu ! Dimitrie Cantemir a simțit poate paradoxul acestei situații. Nu pentru că ar fi trăit bine cea mai parte a vieții dincolo de hotare, dar cel puțin pentru că a putut trăi, evitând pedeapsa capitală pe care Poarta i-ar fi rezervat-o pentru "trădarea" sa, precum avea s-o arate în cazul contemporanului său valah Constantin Brâncoveanu. Un răgaz care i-a permis lui Dimitrie Cantemir să ducă la împlinire ca încă jumătate din opera pe care a realizat-o.

Dar printre ideile tulburate de spectrul morții iminente, domnitorul savant și patriot, animat de ambiții pentru el și țara sa, nu putea să nu se fi gândit la locurile natale, la cripta părintelui său pe care l-a venerat, la destinul poporului său și al propriilor săi urmași. Aducerea osemintelor sale în 1935 în panteonul domnilor morți în exil de la Trei Ierarhi se dorea un gest simbolic pentru odihna sufletului său. În realitate însă, în imaginarul colectiv, el n-a integrat niciodată galeria domnitorilor purtând hlamida princiară și însemenele puterii așa cum sunt pictati în tablourile votive bisericești : el rămâne o figură aparte, apropiindu-se în schimb de principii și savanTii europeni ai vremii sale, așa cum l-a imortalizat pentru posteritate gravura ce deschide ediția engleză a Istoriei Imperiului otoman.

Ștefan LEMNY

Istoric, specialist în istoria sec. al XVIII-lea și în istoria culturii, fost cercetător la Institutul de istorie « A. D. Xenopol », responsabil al colecțiilor de istorie pentru Europa Centrală și de Est la Biblioteca Națională a Franței (Paris), face parte din mai multe colective de cercetare din Franța. A publicat în România numeroase studii, între care volumele Originea și cristalizarea ideii de patrie în cultura română (1986) ; Românii în secolul XVIII. O bibliografie (1988) ; Eminescu – sens, timp și devenire istorică (1989) ; Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc (1990, carte reeditată în 2017) s.a. In Franța a publicat monografiile Jean-Louis Carra : la vie d’un révolutionnaire (2000), Emmanuel Le Roy Ladurie, une vie face ă l’histoire (2018). Colaborează la diverse reviste de istorie (Revue de synthèse, Revue historique, L’Histoire, Revue d’histoire moderne et contemporaine, etc.). Un volum de referință este Les Cantemir : l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, carte apărută la Paris (2009), tradusă în română (în două ediții succesive, 2010 și 2013), salutată de presa de specialitate și culturală din diferite țări, distinsă cu premiul « N. Iorga » al Academiei Române (2011) și alte premii. In continuarea acesteia, se înscrie lucrarea de sinteză Dimitrie Cantemir : un principe român în zorile Luminor europene (în ediție trilingvă : română, engleză și franceză), 2019. A fost distins cu Premiul de excelență de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (2018) și « Meritul Bucovinei » din partea Consiliului Județean Suceava (2018). Din 2019, este membru de onoare al Institutului de istorie A. D. Xenopol de la Iași.