"Zăcură înfrânți, în vast abis de foc

Zdrobiți, dar tot nemuritori."

​ John Milton – Paradisul pierdut

Se jucau de-a v-ați ascunselea și chiar atunci, când Nicolae s-a pus cu fața la copac și toți au fugit care încotro să se ascundă, a simțit o strângere de inimă, ca și când prietenii săi ar fi plecat definitiv din viața sa. De fapt, chiar asta s-a și întâmplat. În acel an, fusese ultima dată când ieșiseră împreună la joacă.

Își trecu mâinile peste coaja zgrunțuroasă a salcâmului și trase în piept mirosul dulce-amărui al florilor. Se aplecă și luă una de pe jos. Mușcă puțin din capătul maroniu de unde începea floarea și simți gustul uitat al copilăriei. Robinia Pseudoacacia. Un copac robust. Era fericit că îl găsise. Rezistase furtunilor și trecerii timpului.

Cât să fi trecut de atunci? Greu de spus. O pală de vânt îl trezi din visare și îl făcu să își ferească ochii de praful ridicat în văzduh. Se făcuse târziu și ar fi trebuit deja să fie acolo. Dar era mulțumit. Acum avea certitudinea că trăise acele vremuri.

***

Era o zi de duminică tihnită, iar cosașii țopăiau prin iarba necosită. Obosiți de hârjoană și toropiți de căldură, copiii se așezară la umbra unui salcâm uriaș, chiar lângă bisericuța de lemn ce purta hramul Cuvioasei Paraschiva. Satul Bătrâna de abia mai număra câteva zeci de suflete și acestea secătuite de viață. Dar așa cum ies ghioceii din zăpadă, vestind primăvara, tot astfel, printre bătrânii aceia fără dinți și cocoșați, se mai auzeau și chiote de copii năzdrăvani.

— Cum ar fi să nu îmbătrânim niciodată? zise unul.

— Eu nu aș vrea asta. Vreau să mă fac mare. Să mă fac aviator, îi răspunse celălalt.

Chiar atunci, pe cer, trecu un aeroplan.

— Uite-l, uite-l! strigară copiii, arătând cu degetul în direcția zgomotului făcut de motoare. Apoi începură să cânte: avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator!

Un vânt stârnit de nicăieri aplecă crengile salcâmului, iar o ploaie de flori albe căzu peste capetele lor. Cerul se întunecă și după vacarmul de dinainte, liniștea de acum era și mai adâncă. Nici bondarii nu mai bâzâiau. Timpul rămase suspendat, iar aerul se îngreună. Un bici de argint tăie cerul în două, urmat de un bubuit teribil care cutremură pământul. Picături mari și repezi loveau crengile salcâmului, iar la rădăcină se formau șuvoaie.

— Hai, repede, să fugim!

Cel care spusese că vrea să se facă aviator coborî dealul, chiuind, în vreme ce Nicolae își găsi refugiu în răcoarea bisericii de lemn. Slujba se terminase demult, iar înăuntru era întuneric, mirosea a Dumnezeu, a tămâie și a lumânări. A stat acolo vreun ceas, până a trecut furtuna.

Se pare că așa a aflat despre buruiană. Căci cum stătea el în fața icoanei făcătoare de minuni și rugându-se să nu îmbătrânească niciodată, însăși Cuvioasa i-ar fi apărut și i-ar fi zis:

— Nicolae, dragul meu, du-te și culege-o. Spune-le și celorlalți. Faceți o fiertură din ea și beți în fiecare zi. Veți rămâne veșnic tineri și satul acesta nu va pieri. După care, Sfânta dispăru într-un nor alb.

Cert e că de atunci satul a început să se schimbe. Oamenii nu mai țineau socoteala timpului, căci nu mai aveau nevoie. Aproape nimeni nu își mai amintea cine descoperise buruiana magică.

Tinerețe fără bătrânețe, așa îi spuseseră. O întâlneai peste tot, pe maidan, printre buruieni, săfindei de câmp, potrocuțe, gențiane și flori de mușețel. Creștea, însă, doar în acele locuri, nicăieri altundeva. Nu îi trebuia vreun tratament special, se înmulțise în neștire, nebăgată în seamă, timp de secole. De fapt era chiar o buruiană, plină de țepi și praful drumului.

Se zice că atât timp cât o consumi, corpul nu îmbătrânește. Cu alte cuvinte, timpul trece pe lângă tine. Efectul apare cam după prima lună. Dacă nu o mai iei, tot cam după o lună natura își urmează neînduplecată cursul. Dar cine vrea să fie bătrân? Mai mult, îți poți alege vârsta ideală. Să zicem că vrei să te oprești la douăzeci și cinci de ani, ei bine, ajungi la douăzeci și cinci și începi să o consumi zilnic. Dacă vrei să afli cum e viața la patruzeci de ani, renunți să o mai consumi și corpul își va relua procesul de degradare. Când ajungi la patruzeci, începi iar să bei fiertura, și așa mai departe. Dar asta vine cu un preț. Nu mai poți reveni la vârsta dinainte.

E firesc să ne imaginăm că toți din satul Bătrâna au vrut să fie veșnic tineri, însă nu a fost așa. Poate doar la început, dar vedeți, asta a creat o grămadă de probleme.

***

Pe la începuturi, pe când satul era pe moarte și puținii localnici care încă mai așteptau ceva de la viață văzuseră minunea cu ochii lor, adică pe Nicolae care de cinci ani de zile nu mai înainta în vârstă, rămânând copilandru, apoi pe maică-sa, care înflorea pe zi ce trece și zăpăcea mințile bărbaților din sat, se hotărâseră să încerce și ei buruiana. Și uite așa, puțin câte puțin, de la an la an, Bătrâna întinerise. Cei mai mulți, bătrâni și bolnavi, se stinseseră, dar câțiva din cei care încă se țineau bine, unii pe la cincizeci, alții pe la șaptezeci, umpluseră podurile cu snopi de Tinerețe fără bătrânețe căci, vedeți, omul nu vrea să moară cât mai stă încă în picioare și nu e măcinat de boli.

Când s-au convins că planta chiar avea har dumnezeiesc, mai marii satului s-au adunat în biserică și au jurat în fața icoanei Sfintei, că vor păzi de străini taina cu sfințenie.

Cei din Fața Roșie, Piatra și Răchițaua văzuseră că de ceva timp nu mai murea nimeni în satul vecin, dar nu înțelegeau exact ce se întâmplă. Umbla vorba că locul acela ar fi fost blestemat și că Necuratul și-ar face veacul pe acolo, astfel că, cei mai mulți preferau să evite orice contact cu bătrânenii.

Să tot fi trecut vreo cincizeci de ani de când băiatul adusese buruiana în viețile lor. În tot acest timp, în sat nu mai rămăsese decât un cuplu de bătrâni. Femeia și omul ei nu doriseră în niciun chip să încerce leacul tinereții, deși, atunci când ar fi putut să o facă, erau în floarea vârstei. Ceva ce avea legătură, poate, cu o anumită sfială pioasă îi ținuse departe de ispita nemuririi. Cât despre nou-născuți, părinții îi lăsau să crească până la majorat, apoi tinerii hotărau singuri. Se mai întâmpla ca unii părinți, de dragul celor mici, să le dea fiertura de pe la doi-trei anișori, să îi aibă cât mai mult în preajmă și să se bucure de giumbușlucurile și isprăvile lor nevinovate. Cine ar fi crezut? Cine și-ar fi imaginat vreodată că lumea asta, așa cum o știm noi, va deveni un rai perfid, născut din hazard, unde moartea e la cheremul omului și nu invers? Cum oare a putut trece atâta timp fără ca oamenii să știe că visul nemuririi se afla chiar la picioarele lor?

Numai că, așa cum s-a întâmplat mai tot timpul în istoria omului, un asemenea dar dumnezeiesc nu putea fi păstrat la infinit. Și la fel cum focul adus de Prometeu a fost transformat de oameni în moarte, tot astfel, tinerețe fără bătrânețe a devenit o unealtă a răului pentru că, odată cu trecerea timpului, sătenii din Bătrâna aveau să constate un fapt incontestabil și dezarmant: nu mai murea nimeni. Populația crescuse peste puterile locului. Dacă vă gândiți că cei din Bătrâna ar fi putut apuca spre alte meleaguri, cu siguranță că așa era, doar că nicăieri în altă parte nu mai creștea buruiana și ce nebun ar fi renunțat la un asemenea elixir? Așadar, trebuia făcut ceva. Trebuia ca, periodic, un grup de oameni să nu mai consume buruiana. Dar cine vor fi aceia, cum vor fi aleși? Au fost făcute mai multe propuneri. Unii au fost de părere că tragerea la sorți ar fi cea mai echitabilă soluție, alții au propus să fie lăsați să moară cei nevrednici, hoții, criminalii, curvele satului. Ei bine, dar cum le putea fi restricționat accesul la o plantă ce creștea de la Dumnezeu? Și așa s-a născut Mișcarea pentru Echitate. Un grup restrâns, format din tineri, cum altfel, care în scurt timp a câștigat tot mai mulți aderenți, devenind forța conducătoare a satului Bătrâna. Prima măsură luată a fost restrângerea accesului la buruiană. Au plivit toate terenurile unde creștea tinerețe fără bătrânețe. Au smuls planta din rădăcină și au curățit locul ca-n palmă. Au făcut apoi un țarc de 1 hectar pe 1 hectar, împrejmuit cu sârmă ghimpată și pază, unde au început cultivarea supravegheată. Oamenii primeau porții raționalizate, în funcție de nevoi. Iar aceste nevoi au fost stabilite de Mișcare. Nu e greu de ghicit ce a urmat. Pentru că trebuia rezolvată problema suprapopulării, în primă fază, s-a hotărât ca cei de peste cincizeci de ani să fie lăsați să îmbătrânească. Doar că această măsură și-ar fi făcut efectele pe termen lung, cei vizați urmând să dispară fizic cam în treizeci de ani, lucru de neacceptat de către cei din elita conducătoare.

***

— Bună ziua! Scuze pentru întârziere, zise Nicolae, intrând în încăpere.

— Ei, de parcă ne-am grăbi undeva! Avem toată viața înainte, nu-i așa, glumi tânărul și-i făcu cu ochiul. Se oprise din îmbătrânit fix când împlinise 25 de ani. Era președintele Mișcării pentru Echitate. Deși crescuse, devenind un bărbat în toată firea, când strângea din ochi, păstra aceeași expresie de copil, ca atunci când scruta cerul brăzdat de aeroplane și striga că vrea să se facă aviator.

— Ia, spune-mi, ai găsit soluția?

— Din păcate, va trebui să îi deportăm.

— Nu poți să faci asta! Nu te gândești că vor vorbi?

— Și le vor spune ce? Oricum suntem evitați de toată lumea. Toți ne cred o sectă de nebuni, care și-au vândut sufletul diavolului. Cine ar vrea să vină aici?

— De asta am venit. Să te avertizez. Satele vecine se pregătesc să vă atace. Spun că Necuratul și-a făcut vizuină aici. Eu cred că cel mai bine ar fi să nu mai bem fiertura.

— Cum? Ce spui? Cine? Toți? Ai înnebunit?

— A devenit prea complicat. Și mai e ceva. Ceva foarte important.

— Ce anume?

— Nu cred că vei înțelege. Am impresia că am fost trași pe sfoară încă de la început.

— Ce vrei să spui? Cu ce?

— Buruiana. Nu e sfântă! Nu știu. Ceva îmi spune să ne oprim.

— Tocmai tu spui asta, Nicolae? Ești cel care a adus-o în viața noastră. Ție ți s-a arătat Sfânta, parcă așa ne-ai povestit. Că voia să ne salveze satul.

— Așa am crezut. Dar dacă nu era Ea?

— Ai zis că ți s-a arătat în biserică. El nu are puteri acolo. Nu-i așa?

— Adună oamenii!

În seara care a urmat, Bătrâna a fost atacată. Au fumigat culturile, au întors pe dos pământul unde creștea, ce mai, i-au curățat stirpea. Unii au încercat să își facă provizii și le-au ascuns prin podul casei sau beciuri. Alții au cultivat-o pe ascuns, în ghivece, dar controalele erau tot mai eficiente și, curând, tinerețe fără bătrânețe a devenit amintire.

Astăzi, mulți nici nu mai cred că a existat cu adevărat și zic că ar fi o poveste spusă de bătrâni. Doar Nicolae știe. Acum trebuie că are peste 900 de ani.