nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Joi noaptea, la ora unsprezece

O pâclă neagră, densă, împiedica lumina să cadă peste tabără. Aici nopțile sunt mereu întunecate. Optimiștii spun că așa a fost dintotdeauna. Realiștii zic că e așa doar de când a început Războiul. Ce să caute raze calde plutind deasupra unui cimitir săpat cu tunul?

Era o zi ca oricare alta. Plouase de dimineață așa că asaltul fusese amânat. S-a declanșat după amiaza. Soldați obosiți, palizi, hotărâți numai să cadă înaintea gloanțelor au șarjat și s-au prăbușit la pământ fără suflare. Nimic neobișnuit. Cronicarul nota deja scrisorile pentru văduve înainte ca soldații să iasă din bază.

Cândva acolo fusese un oraș. Pe atunci mai era loc de omenie și compromis. Între timp, vorbele mari și grandomania le-au îngropat. Și tot așa, un oraș prosper, cu viitor, a murit. Pur și simplu. Lovit de avioane, ciuruit de gloanțe, zguduit de bombe. Un pat primitor pentru cei trimiși să doarmă somnul patrioților.

În tabăra militară era liniște. Noaptea nimeni nu trage. Chiar dușmanii îi păsuiesc pe apărători. Vor să-și lingă rănile în întuneric, unde nimeni nu vede plânsul și disperarea. Câteva focuri în butoaie încălzesc santinelele ce țopăie pentru a-și pune sângele în circulație. Dintr-o baracă se aude zdrăngănit lent de chitară și o voce răgușită ce îngână o baladă tristă.

Un soldat își face loc printre gunoaiele răspândite pe alei, sărind peste gropi, ocolind obstacole, ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea un ordin de trimis și nu putea fi oprit de nimic. Își fixă din nou ochelarii neșterși de câteva zile. Alerga încoace și încolo, nu mai avea timp pentru igiena personală.

Dădu buzna într-una din barăcile soldaților. Lumina difuză de la becuri făcea ca priveliștea să pară mai dezolantă. Pe paturi supraetajate stăteau întinși soldați. Puțini și-au întors privirea pentru a identifica intrusul. Alții dormeau cu spatele întors. Ordonanța remarcă paturile goale, mai multe decât cu o zi în urmă.

— Alberks. Unde e?

Nimeni nu răspunse. Privi disperat în jur căutând ajutor. Nu voia să iasă din ordinul căpitanului și trebuia să se întoarcă cât mai repede. Dar nici nu voia să se răstească la soldații care ar putea la fel de bine să-l pedepsească în zilele ce urmau. Stătea în dreptul ușii neajutorat.

— La birt ai căutat? Știi că acolo îi curge inspirația în urechi.

Doi camarazi se hliziră la gluma celui ce vorbise. Era totuși un indiciu. Salută și plecă fără să aștepte răspunsul. Grăbi pasul pe aleile desfigurate de lupte și trecu de sârma ghimpată. În apropiere se afla un bar ce fusese rechiziționat de armată, dar care era aprovizionat constant.

Ușa era deschisă, muzica, de data aceasta mai veselă, se scurgea pe alee. Ordonanța intră. Tuși până se obișnui cu mirosul de țigări ieftine. Aruncă o privire peste sală și găsi ținta căutărilor sale. Porni în pas alert înspre masa la care stătea un ofițer singur cu o sticlă de vin în față.

— Să trăiți, locotenent Alberks!

Bărbatul își ridică cu greu privirea înspre ordonanța ce rămăsese în poziție de salut. Nu-i răspunse. Își mai turnă un pahar și-l dădu peste cap. Chipul îi era buhăit și trăsăturile se contorsionau într-o mină obosită. Buzele groase erau strânse într-o grimasă neclară. Ochii pe jumătate închiși nu priveau nicăieri și părea că nu se petrecea nicio activitate dincolo de frunte.

Ordonanța luă poziție de repaus știind că nu va fi mustrat. Își deschise gentuța în care își ținea documentele și așeză pe masă o foaie de hârtie maronie pe care era înșirat un scris citeț dar lăbârțat. Bărbatul se uită din nou la cel ce stătea în picioare lângă el și apoi la hârtie. O luă în mână apropiindu-și-o de ochi. O citi cu greu, buzele mișcându-se în ritmul lecturii. Izbucni în râs.

— Îți bați joc de mine?

— Nu, domnule.

— E o glumă?

— Nu, domnule.

Pentru prima dată chipul bețivului deveni serios, concentrat. De parcă toată seara a jucat rolul de amețit, mințindu-se că e afectat de băutură. Ținea între degete bucata de hârtie îndoită.

— Te-a trimis pentru prostia asta?

— E urgent, domnule locotenent.

— Nu mai știe nimeni să tragă un glonte?

— E ultima dorință.

— Nu-mi pasă.

Maxilarul ordonanței începu să tremure.

— Domnule locotenent, e ordin direct. Mi-a spus să vă spun asta. Știa că veți refuza. Dar nu putem refuza ultima dorință a unui prizonier.

— Și dacă zicea că vrea să moară de mâna generalului Parkson, ce făceați? Îl chemați până aici?

Ordonanța ridică din umeri.

— Normal. Ești scuzat pentru ignoranța ta. Deși nu știu cine mai poate fi nevinovat în războiul ăsta.

Cu greu se ridică de la masă. Se clatină și ordonanța era pregătită să-l susțină. Locotenentul îl respinge cu un gest. Își ia chipiul și îl îndeasă pe cap. Ies amândoi afară. Aerul rece îl ia prin surprindere pe soldat. Privește în sus, căutând Luna, dar nu vede nimic. Pornesc împreună.

— Te cunosc?

— Nu, domnule.

— Norocul tău. Când te lasă la vatră?

— Abia am intrat. De vreo patru luni. Lucrez la comunicații.

Au intrat înapoi în tabără. Ordonanța mergea cu pas grăbit, îndrumând.

— Stai mereu lipit de pereții caselor și ocolește zonele centrale. Acolo se ascund lunetiștii de cele mai multe ori.

— Vă mulțumesc!

Tăcură. Locotenentul nu avea chef de vorbă. Îi stricaseră seara. Nici nu știa ce putea să vorbească cu un răcan. Orice cuvânt l-ar putea deziluziona și i-ar rămâne înfipt în minte, ieșind la iveală în cel mai prost moment. Dacă putea salva măcar o viață prin tăcere o va face bucuros.

Clădirea centrală, pe vremuri o școală, era iluminată slab. Pentru a nu atrage atenția, dar și pentru a face economie. Pe holuri domnea o lumină portocalie, bolnavă. De departe arăta ca o ruină ce merita demolată. Ambele tabere gândeau același lucru. Unii vor reuși acest lucru.

Se opriră la prima santinelă, un tânăr chilug ce se chinuia să le scrie numele într-un catastif. Lampa lui avea baterii slabe și din minut în minut trebuia să o lovească pentru a-și face treaba mai departe. Locotenentul își dădu ochii peste cap și cei doi plecară mai departe, cu ordonanța mereu grăbită.

Au intrat într-o cameră fără ferestre, ticsită de hărți. Din toate colțurile se auzeau voci, amestecate, una peste alta, fără a se încurca între ele. Comunicau poziții, ordine și știri de pe linia frontului. O masă mare din tablă indica centrul încăperii, susținând diagrama orașului, mâzgălită cu linii de diferite culori ce marcau avansurile și retragerile celor două tabere. În doi ani de zile nu au putut ocupa în întregime un nenorocit de bulevard.

Un bărbat între două vârste, într-o uniformă scrobită, sorbind cafeaua dintr-o ceașcă emailată îi privi pe noii veniți. Nu se grăbi, trăgând în plămâni mirosul proaspăt. Așeză ceașca pe marginea mesei și veni înspre cei chemați. Vorbi încet, rece, cu o notă de repulsie.

— Locotenentul minune. E un miracol că ești încă în viață. Mă așteptam să fii consumat de ciroză. Încă aștept. Până atunci, ai o misiune de împlinit.

— Încă una.

— Doar renumele tău m-a împiedicat în toți anii ăștia să te trimit în linia întâi. Dar într-o zi, prim-ministrul o să se sature de tine, eu voi fi acolo să semnez ordinul.

— Abia aștept.

Îi întinse ordonanței un bilețel.

— Camera. Rămâi cu el, o să fii martorul. Să te asiguri că e în stare să ducă misiunea până la capăt. Chiar și un bețiv împuțit o poate face.

Le întoarse spatele și se proțăpi în urma unui operator ce transmitea vești din Capitală. Alberks privi înainte, incapabil să exprime vreo emoție. Voia să termine cât mai repede pentru a reveni în bar și a începe o nouă sticlă de tărie. Alături ordonanța aștepta, ținând în brațe un alt catastif. Plecară din cameră.

— Aia pentru ce e?

— E chiar ingenios, domnule locotenent. Pe de-o parte se înregistrează minutele, cele mai importante evenimente. Iar pe cealaltă parte se notează toate ordinele și împlinirea lor.

— Fascinant.

Au coborât pe scările ce duceau cândva în sala de sport. Între timp a fost transformată în zonă de detenție, încăperile curate și îmbietoare devenind spații ale dezolării și violenței. Alberks se bucura că nu făcuse școala aici. Ar fi fost dureros să vadă decăderea prin care trecuse un edificiu ce încuiase între pereții săi o vârstă atât de fericită.

La subsol luminile erau și mai slabe, mai răsfirate, becurile arse nefiind înlocuite. Mizeria era generală, mucuri de țigară aruncate la întâmplare, hârtii, mâncare mucegăită și alte resturi întorcându-i lui Alberks stomacul pe dos. Ordonanța puse catastiful stufos în dreptul nasului și grăbi pasul. Aplombul ostășesc dădu bir cu fugiții.

S-au oprit la capătul culoarului în dreptul celulei de lux. Locotenentul își imagina toate ghilimelele care trebuiau puse unui astfel de stabiliment. Nu era nimic mai presus decât celelalte, în afara faptului că cineva se obosea să dea cu un mop și să adune resturile. Nimic altceva nu ascundea adevărul unei temnițe grele.

— Aici e deținutul Guvverson?

— Da!

Ordonanța întinse bilețelul primit de sus, citit rapid de gardian. Descuie ușa și o lăsă deschisă pentru ca o persoană să intre înăuntru.

— Mai întâi Alberks. Ai cinci minute. Apoi o să intre martorul și îți vei duce misiunea la capăt.

— E nevoie de tot circul ăsta?

— Domnule locotenent, suntem pe un câmp de luptă. Ordinele nu se discută.

Îl privi pe gardian. Era tânăr și probabil speriat în spatele acelei uniforme ce-i dădea putere. Rangul îi era viața. Altfel ar fi fost un amărât de refugiat ce ar fi muncit într-o țară străină visând la finalul acestui masacru. Locotenentul oftă. Dădu din cap. Își îndreptă vestonul și intră cu pas apăsat în celulă. Ușa se închise în urma sa.

Celula era goală, insalubră. Mirosul de mucegai îl făcu pe Alberks să lupte cu starea de greață ce-l cuprinse. Un spațiu strâmt, scund, luminat de o lampă chioară. În afară de un birou din lemn și-un scaun fără spătar mai era doar un pat, cu rufărie murdară pe care stătea un om. Fusese ultima descoperire pentru vizitator.

Acel bărbat era mai tânăr decât el, deși chipul îi era plin de riduri apăsate. Ochii îi erau adânciți în orbite, obrajii scofâlciți. Pielea pergamentoasă, barba nerasă, mai multe cicatrici împrăștiate de-a lungul capului chilug. Ai fi jurat că era un mort-viu dacă nu-i vedea ochii arzând, plini de entuziasm.

— Mă scuzați că nu mă pot ridica.

Vorbea greu, tonul fiind unul ridicat, mai repede al unui adolescent, nu al unui tânăr. Locotenentul tăie câțiva ani din ghesul mental.

— Nicio problemă. M-aș așeza eu pe scaun, dacă e destul de solid.

Nu așteptă un răspuns. Trase scaunul și se lăsă cu grijă pe fundul rotund. Se mișcă până își găsi poziția opintindu-se de fiecare dată când auzea câte un scârțâit prea agravant.

— Sunt aici.

— Vă mulțumesc, sunt atât de onorat. E un vis de-al meu.

— Să ajungi într-o temniță? Sau războiul?

Prizonierul clatină din cap.

— Nu, asta nu. Să vă întâlnesc.

— Pe mine?

— Desigur. Sunteți scriitorul meu preferat.

Alberks căscă ochii. Parcă afla acea informație pentru prima dată. O altă viață. El fusese adolescentul care nu dormea nopțile citind și apoi inventând propriile sale povești? El a luptat să-și publice prima, a doua carte? El a trecut prin toate acele tribulații? Imposibil!

— Am fost, cândva, poate.

— Încă sunteți.

— Cine ești?

— Mă numesc Justin McMartys. Am fost caporal în Armata a Treia. Am ajuns pe front datorită conscripției. Aș spune că sunt mai degrabă pacifist. Sau eram.

Tuși lung, o tuse care nu anunță nimic bun.

— Da, sunt bolnav. Tuberculoză. Se pare că pe front nu există servicii pentru bolnavii cronici. Și în Capitală nu mai avem medici buni. Nu după atentatul de acum doi ani.

— Asta a fost... ce pot să fac, să mă scuz pentru nebunia armatei mele? Sau să spun că e vina mea?

— Ce rost are judecata în aceste momente? Și în rangul nostru. Noi doar îndeplinim ordine.

Locotenentul clatină din cap.

— Am așteptat cu naivitate o autoritate mai înaltă care să contramandeze totul. Care să zică că generalii și-au pierdut mințile și că viitorul nostru nu stă în niște granițe mai mari. Nu s-a întâmplat. Acum nu mai știu ce să cred.

— Avem și noi o parte din vină. Suntem mândri. Nu putem renunța la vatra noastră. La trecutul nostru. Ce să faci când istoria e mai valoroasă decât viitorul unei lumi?

Chipul lui Alberks se lumină. Aproape schiță un zâmbet pe care-l înăbuși repede.

— Se pare că ai citit operele mele. Chiar și pe cele proaste.

— Aș spune mai puțin inspirate.

— Vrei să mă impresionezi?

— Nu am de ce, nu pot să mai câștig nimic.

— Ai dreptate. Ai vrut să-ți cunoști idolul înainte de a încheia socotelile cu viața.

Prizonierul aprobă.

— De ce? Ce credeai că poți găsi, dincolo de paginile pe care le-am scris? Mereu am crezut că eu eram sinele meu real când mă ascundeam în spatele unei măști. Abia atunci trăiam valorile cu adevărat. Eul meu real este un laș.

— Am vrut să văd chipul celui care m-a salvat. Sună ridicol, știu. Altfel nu pot pune în cuvinte. Eram un copil problemă, când eram mic. Am ajuns în școala de corecție, dar am evadat. M-au prins și m-au forțat să fac școală. Un an de zile m-am chinuit, până când mi-a căzut în mâna Moartea unui nevinovat. L-am îndrăgit pe Litov enorm. M-am regăsit în povestea sa. Și până acum nu cred că am mai citit un roman atât de tulburător.

Alberks lăsă o lacrimă să cadă pe obrazul său înnegrit.

— Asta e tot. Am devenit unul din cei mai silitori studenți, mi-am întâlnit iubirea vieții mele și avem doi copii. O slujbă bună, un fond bine aprovizionat pentru momentul în care eu nu voi mai fi. Și apoi a venit războiul. M-am opus pentru că și Litov era antirăzboi, dar după scufundarea Neustadtului nu am putut rămâne pasiv. Era și războiul meu.

— Erai un om realizat.

— Încă sunt. Voi trăi mai departe prin dragostea soției mele și prin copiii mei. Sunt împăcat cu viața mea.

— Ai pleca acasă? Dacă ți s-ar deschide ușa și ți s-ar da drumul.

— Cred că m-aș întoarce pe front. Ah, sunt prea idealist. Nu știu, poate aș pleca acasă și aș trăi cu vina imensă că mi-am trădat camarazii.

— Dar ai trăi.

Justin ridică mâna. Pe palma găurită de sârma ghimpată se vedeau pete închegate de sânge.

— Nu vreau să vorbesc despre mine. Sunt irelevant.

— Ce-ai vrea? Să facem o cafenea literară? Să-ți spun niște secrete ale scrisului? Cu două vorbe m-ai făcut un clovn. Ești mai real și mai erou decât ar putea fi Litov vreodată.

— Nu e adevărat. Eu sunt un anonim. Eu sunt copia și Litov e originalul. Fără el, aș fi devenit o pușlama, o statistică a violenței de pe străzi. Toată viața mea... a ieșit din călimara ta.

Scriitorul clătină din cap. Se ridică.

— E o nebunie. Probabil delirezi. Eu sunt un laș. Mai mult decât atât sunt un nimeni. Nu mai zâmbi așa angelic, ăsta e adevărul. Sunt un scriitor de mâna a doua, nimic mai mult. Ai noroc că nu ai citit cronicile literare din țara mea. Mă încrâncenau să scriu mai mult, și de fiecare dată îmi râdeau în față. M-am lăsat păgubaș până când a început războiul. Atunci m-am simțit umplut de inspirație și am scris eseuri în care ceream violență. De parcă voi erați vinovați pentru eșecurile noastre. După bombardamentul convoaielor de refugiați mi-am pierdut mințile. Da, ăla a fost momentul în care Alberks a dispărut. Am scris pamflet după pamflet. Le-am scris cu ură, de parcă voi nu erați oameni, doar niște uzurpatori. Și trebuia să fiți dați la o parte.

Își îngropă fața în palme.

— Cel mai nebunesc lucru a fost că în acel moment toată lumea a descoperit ce mare autor eram. Toți ascultau de mine. De parcă tocmai îmi făceam debutul. Mâinile astea...sunt pline de sânge. Toți acei tineri recruți, exact ca tine, s-au dus la luptă pentru că eu le-am spus că răul e bine. Cum pot trăi cu așa ceva?

— Greșiți ca tot omul.

— Nu, nu. Aici nu ai dreptate. Sunt scriitor. Am o datorie față de cuvintele mele. Îmi pot folosi talentul ca să modelez, și uite ce ființă îngrozitoare am eliberat peste lume. Când trec pe lângă vreun obelisc unde sunt trecute numele unor soldați morți îi urmăresc cu privirea și mă întreb pe câți i-am trimis la moarte.

Scriitorul se prăbuși din nou în scaun.

— Dacă nu erați dumneavoastră, era altcineva. Propaganda nu moare din lipsă de voci.

— Dar dacă eu sunt bun doar la asta? Doar la a distruge?

— Eu sunt dovada că nu e așa. Și nu sunt singurul. În țara mea erați iubit înainte de război. Cărțile erau dezbătute. Litov era un erou. Eu purtam mereu cu mine un volum din Poeziile unui ratat, chiar dacă e interzis pe front. Nu disperați când întunericul e fără hotare. Lumina trece dincolo de legi ca să biruiască.

— Mă citezi? Ca încurajare? Cuvintele sună străin în urechile mele. Mai bine eu ți-aș spune ceva înainte de...

— Am auzit tot ce aveați mai bun de spus.

— Bine zici. Sunt terminat. Alcoolul o să-și facă treaba și am să uit de toate.

— Domnule Alberks, nu ați terminat. Sunt convins de asta. Mai aveți cel puțin o poveste în suflet. Nu renunțați la ea.

Ușa se deschise. Locotenentul tresări. Involuntar sări în picioare luând poziția de drepți. Se relaxă imediat privindu-l pe prizonier în ochi. În ușă stătea ordonanța cu catastiful deschis. Era pregătit să întocmească ultimele cerințe legale. Îl privi cum scria cu litere caligrafice, alungite, sentința la moarte. Paradoxul îl cutremură și-i întoarse spatele.

Fiind deja slăbit lui Justin nu i-au mai pus cătușe. Cei trei oameni au urcat scările revenind la parter și apoi ieșind în curte. S-a ales un perete la întâmplare, toți fiind la fel de ciuruiți. L-au legat la ochi pe prizonier și au așteptat ca locotenentul să-și pregătească arma. O îndreptă spre admiratorul său, tremurând și luptând să-și mențină concentrarea. Degetul ezita pe trăgaci, amorțit de povara acelor secunde.

— Trage odată!

Un țipăt îi îngheță pe toți. Justin se prăbuși la pământ și începu să tușească tare, tot mai tare, necontrolat. Ordonanța se grăbi, dar se opri la câțiva pași. Dacă era o boală contagioasă? Îl lăsă să se zgâlțâie pe pământul rece, jumătate udat de balta în care căzuse. Un minut ținu acea criză, după care rămase nemișcat. Își făcu curaj și se aplecă peste el.

— E mort. E rece.

Se depărtă repede de acesta. Scoase un fluier și chemă câțiva soldați fără rang. Aceștia se înființară în fața sa, obosiți, mahmuri sau flămânzi. Îi plăcu acea senzație de obediență ce o producea acel fluier.

— Luați cadavrul și pregătiți-l. Îl trimitem napoi la familie. O să vă aduc datele. Uite pe ce dăm noi banii statului. Pe-o amărâtă de corcitură.

Alberks rămase singur. Nimeni nu-l mai băga în seamă. Stătea cu brațul întins și degetul sigur pe trăgaci, acum că doar peretele gol îi rămânea înainte. Se prăbuși în genunchi privind la arma sa. Un glonte era suficient. Ceea ce n-au făcut inamicii în trei ani putea face el într-o secundă.

Își puse arma înapoi în teacă. Se ridică. Își îndreptă din nou vestonul. Se răsuci fiind pregătit să meargă înapoi în birt. Nu putea. Ultimele cuvinte ale ordonanței îi sfredeleau urechile. Corcituri era termenul pe care-l folosea în pamfletele sale. Și totuși Justin era deasupra oricărui camarad din acea unitate militară. Mai era loc de un ultim pariu? Mai rămânea în măduva lui onoare ca să respecte moartea unui om bun? Poate. Auzea în minte glasul lui Justin amestecat cu cel al ordonanței. Și a ieșit afară, plângând cu amar.

Iuliu Cezar STURZA

Născut la Macea, lângă județul Arad, are studii în teologie pastorală și în istorie. Scrie proză, cronică și eseu, colaborând cu diverse reviste. A scris romanul Labirinturi de lut (2020) și volumul de nuvele Ocolul inimii și-al clipei (2021).