Ca martor întârziat al comunismului, mă întreb cum trebuie să fi receptat cititorii anului 1960 prima traducere la noi a romanului Domnul Președinte de Miguel Angel Asturias, apărută în plin regim Dej, când deținuții politici nu erau încă eliberați, când arestările în miez de noapte erau la ordinea zilei (ca să zic așa), când închisorile funcționau ca regim de exterminare bine uns, așa cum sunt descrise foarte impresionant și în romanul lui Asturias (reeditat acum la Curtea Veche). Cititorii acelui an puteau regăsi destule alte realități familiare: delațiunea ca principiu de supraviețuire, la care recurge și cetățeanul obișnuit și membrul aparatului represiv, până la cel mai înalt nivel al ierarhiei, justiția ca înscenare a unor procese ca spectacol de teroare, unde nevinovații sunt din start condamnați la moarte, iar adevărații vinovați rămân în umbră, uneori recompensați de sistem, vastul aparat de informatori zeloși până la prostie, nenumăratele metode inventive de a exercita teroarea. Nu lipsesc nici marile ceremonii de sărbătorire ale președintelui, intitulat "fiu al poporului", președinte constituțional, dar concentrând toate forțele pentru a fi reales de nenumărate ori, "ocrotitor al claselor nevoiașe".

Întregul eșafodaj narativ e construit de autor doar pentru a ilustra cât mai bine modul de funcționare al unui sistem totalitar, perfect regizat de Președinte, cel care controlează și vede totul, folosindu-se de diverși aghiotanți, dar fără a lăsa vreun ordin scris, astfel încât vina cade tot pe executanți. Așa cum cercetătorii totalitarismului aveau să explice mai târziu, orice decizie, oricât de mărunte aspecte ar viza, emană direct de la Președinte, cel care pare să nu doarmă niciodată, centralizând pe masa lui rapoartele despre fiecare cetățean al Republicii. Totul pornește de la o eroare: uciderea accidentală, de către un cerșetor, a generalului Parales Sonriente, apreciat pentru intensa lui activitate pusă în slujba regimului, care nu scapă ocazia de a dezlănțui teroarea și epurările interne, depistând orice act de nemulțumire sau de revoltă față de Președinte. Narațiunea se întrerupe uneori pentru a reda rapoartele făcute către președinte, un fel de pânză de păianjen în care fiecare e (sur)prins în vizorul aproapelui, supravegheat până la cel mai mic gest.

Până la final romanul nu se dezminte în privința acestei terori continue exercitate de Președinte asupra fiecărui cetățean, indiferent cât de bine situați sunt în ierarhia aparatului de Partid, așa cum este Miguel-Chip-de-înger. Acesta, alertat de dosarul negativ făcut de cealaltă figură sinistră a sistemului, Procurorul, încearcă să poarte o discuție cu Președintele, dar neliniștile îi sunt spulberate, acesta îi oferă o nouă misiune, de a negocia la Washington un nou mandat pentru el, o misiune-capcană menită să-l arunce și pe el în marele lagăr concentraționar din care nu scapă nimeni cu viață. Celălalt detaliu convergent cu realitățile românești ale anului 1960 este că nimeni nu știe unde e dus arestatul, nici dacă mai este în viață sau nu: soția lui Miguel crede că acesta e într-adevăr plecat în misiune și că nu se întoarce din alte rațiuni, mai puțin onorabile, iar Miguel va afla în închisoare, de la un deținut plantat în celula lui (ca într-un experiment Pitești avant la lettre) că soția lui a devenit prostituată pentru a se răzbuna pentru absența lui. Abia această (falsă) informație va distruge ultimul resort de supraviețuire al deținutului, care astfel abandonează lupta cu chinurile fizice zilnice. Ca și în alte romane antitotalitare precum 1984 de Orwell, Asturias surprinde într-un mod original procesul prin care instanța totalitară se poate infiltra în resorturile cele mai intime ale individului. (Romanul a apărut cu doi ani înainte de cel al lui Orwell, -1946-, dar fără a beneficia de ecoul acestuia, fiind editat în Mexic, cu o mare întârziere față de momentul finalizării, mai precis după 14 ani de așteptare.)

Destule sunt instantaneele prin care autorul surprinde infernul concentraționar, inclusiv interogatoriile nemiloase menite să demonstreze vinovăția unor nevinovați (cazul Fedinei, acuzată că a participat la fuga unui general acuzat de asasinat). Procurorul are pura plăcere de a organiza chinurile acuzatei, deși știe că e nevinovată și că fuga generalului a fost planificată chiar de Președinte. Generalul Canales, surprins printr-un discurs introspectiv în momentul indeciziei de a fugi sau de a rămâne în țară, știe foarte bine regula sistemului totalitar, care se teme tocmai de cei nevinovați: “Dacă ai fi vinovat, altul ar fi cântecul. Crima e prețioasă pentru că garantează guvernului adeziunea cetățeanului.(...) Patria nu-ți ajută la nimic. Legile? Mă faci să râd! (...) Un nevinovat rău văzut de guvern stă mai prost decât un vinovat!" (p.65, prima ediție).

Din galeria portretelor edificatoare pentru o eră totalitară nu lipsesc nici homocușii, adică, după Zinoviev, indivizii pe care se clădește orice regim dictatorial, cei care se înrolează, fără a fi constrânși, în marele tăvălug al confiscării libertăților și nivelării caracterelor deosebite. Un astfel de individ este Genaro Rodas, tânjind, în prima parte a romanului, la un post în cadrul serviciilor informative, fiind apoi torturat de remușcări și coșmaruri întrupate în real (secvența antologică, de esență suprarealistă pentru unii comentatori, a ochiului supraveghetor, întrupat în toate ființele și obiectele din jurul său). Același Rodas va fi ulterior racolat cu ușurință, chiar de Președinte, direct din închisoare, pentru a-l supraveghea pe Miguel Chip-de-înger.

Putem relua întrebarea de la început și în privința cititorului grăbit al zilei de azi: cum va înțelege acest roman, ca pe o cronică a unei lumi îndepărtate și exotice, ca pe o critică de stânga adusă capitalismului? În roman se menționează faptul că regimul dictatorial se autointitulează liberal, dar detaliile tind, în opinia mea, să efaseze acest aspect, ilustrat de Asturias mult mai evident într-un alt roman, încă ne-reeditat, Papa verde, apărut într-o primă ediție românească în 1967 (este anul în care Asturias primește premiul Nobel). Acolo transpare mult mai evident imaginea unei lumi nemiloase, guvernate de profit și de exploatare a unei colonii situate în America centrală, unde protagonistul este un american, Geo Maker Thompson, altă figură radical negativă, care nu suportă nuanțări, având și el ca scop suprem puterea și banii. În Domnul Președinte primează dinamica relațiilor specifice unei lumi esențial totalitare, funcționând adesea contra regulilor unei guvernări liberale, având în centru principiul epurării continue, al terorii neobosite, (nu al profitului cu orice preț), fiind o căutare frenetică de dușmani ai poporului (adică ai Președintelui), teroarea neocolind niciun colțișor al Republicii.

Asturias reușește un portret magistral al oricărei țări scufundate în bezna fricii și a delațiunii, a terorii și represiunii, adesea gratuite, transgresînd tentația de a atribui morbul totalitar ideologiei de stânga sau dreapta, mai ales că elimină orice amănunte care ar ancora prea mult povestea într-o țară anume (în acest roman lipsesc nume de orașe, străzi, localități, tocmai din dorința construcției unei tipologii trans-geografice, care este în bună măsură și trans-temporală sau trans-ideologică). Desigur, Asturias a avut un model real în minte, atunci când a construit portretul Președintelui, pe Manuel Estrada Cabrera, ajuns în cea mai înaltă funcție printr-un concurs de împrejurări nefaste (asasinarea președintelui anterior), chiar cu un an înainte de nașterea lui Asturias și dezvăluindu-și “calitățile“ dictatoriale începând cu al doilea mandat. Un alt argument pentru a sparge sistemul de analogii cu totalitarismul estic este faptul că dictatorul Cabrera lucrează în slujba intereselor unei companii americane, United Fruit, pentru care semnează o serie de contracte foarte avantajoase, inclusiv concesiunea căii ferate din Guatemala, detalii ce vor figura și inspira romanul Papa verde, parte din “trilogia bananei", încă netradusă la noi integral.

L-am descoperit pe Asturias fără să știu inițial că a luat premiul Nobel, prin recomandările altor autori sud-americani, mult mai celebri și citiți azi, precum Márquez sau Llosa. Desigur, ambele sunt recomandări forte, care funcționează pentru cititorul de azi, la fel cum este și noua traducere și ediție în engleză, în colecția Penguin Classics, a romanului Domnului Președinte, cu o prefață de Mario Vargas Llosa, apărută în 2022, care a funcționat probabil ca un impuls și pentru noile ediții românești. Totuși, cea mai bună recomandare o reprezintă chiar romanele autorului, pe care le-am găsit, în vechile lor ediții românești din anii ʼ60, la un anticariat din Cluj, acum câțiva ani. Primul roman pe care l-am citit a fost Oameni de porumb, tocmai romanul pe care Asturias și-l considera cel mai greoi, cel mai puțin ajustat la expectanțele cititorului. Dar despre acesta sper să pot scrie altă dată.