nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Flash

Violeta Popa, Camelia Mitu, Florance David, Monica Aldea, George Cosmin Bors, Georgiana Gabriela Fodor, Neil McGregor, Mircea Cărbunaru, Daniela Toader, Ana Ionesei, Bruno Livadaru, Clara Marinescu, Simona Scarlat, Gabriela Rus, Călin R. Ciprian, Adriana Guiman, Iulia Biro, Hristina Frangos, Teodora Bălan, Isabela Robu, Alexandru Șerban, Sorin Iagăru Dina,

Noua literatură

Nr. 176 / 5 septembrie, 2023

Popa Violeta

(Prop Cireșe)

Au trecut câteva zile de când am văzut propunerea săptămânii. Cum de n-am reușit să stau jos, să iau tocul, să scriu? N-am vrut? N-am putut?

Șocul a fost prea mare. Vederea lui Lotte m-a pleznit în frunte, cu mare durere: "Simț enorm și văz monstruos" părea să strige din toate încheieturile...Vorba lui Nenea Iancu mă împroșcase dintr-odată cu sângele cireșelor...

Am chemat atunci în ajutor o amintire: nebunia acelui cules de căpșune de prin anii ’90, cu uluirea mea de-atunci că o cunoștință de-a unor prieteni, altfel om cinstit și cu "toate țiglele pe casă", fusese contaminat de-un dor de ducă și de-un biet câștig, deși meseria lui de IT-ist se anunța destul de profitabilă... Își cumpărase bilet de plecare în Spania... N-am aflat cum s-a descurcat cu căpșunele... N-am mai auzit nimic despre acea tentativă, nu l-am mai văzut niciodată.

O vedeam însă pe Lotte – ca-n vis parcă – atunci când încercam să nu greșesc numărul paharelor cu fiertura din spete de pui pe care urma să le torn în orezul pentru pilaf... Îi zăream ochii goi ca niște cireșe crude strângând doar într-unul un fir de lacrimă și mă-ntrebam: "Câte-ai cules oare?"

N-am pus geană peste geană alte câteva nopți. Încercam să uit cerceii mari ai Lottei, "furați" din portretul lui Caragiale – "Na, că l-a lăsat fără ochelari!" Apoi viram curajoasă spre Creangă, pe când era doar Nică a lui Ștefan a Petrei, aflat în vârful cireșului, de unde cădea drept în câmpul de cânepă pe care avea să-l facă praf în alergarea lui haotică, urmărit de mătușă-sa Mărioara...

Abia ieri m-am surprins fredonând – atât de târziu după întâlnirea cu Lotte – un cântec vechi cântat în surdină de Yves Montand la difuzorul din hol care funcționa zi și noapte, în timp ce bunicul lucra la mașina de cusut... Motanul Yves venea cu o dulceață – de cireșe atât de amare ! – de-a lui, din alte lumi cu trubaduri, prințese și lăute...

"Le Temps des cerises" – "chanson d’amour et de révolte" se insinua calmement, dar ajungea inévitablement și cu totul straniu la "une plaie ouverte"...

Scris în 1866, cu cinci ani înainte de Comuna din Paris, de Jean Baptiste Clément; Muzica: Antoine Renard.


Camelia Mitu

Mi-am dorit atât de mult să fiu frumoasă, încât m-am desfigurat pentru a fi pe placul lor. Am luat bucăți din ființa mea, din trupul meu - le-am sfărâmat și decorat așa cum ei și-au dorit.

Iar atunci când am devenit produsul vorbelor lor, ei tot nu au fost multumiți, și, în cele din urmă, nu doar trupul mi-a devenit o cicatrice, ci și inima.

De ce ei nu mă plac? De ce ei nu mă iubesc?

Am devenit o bucată de lut, modelată în forma cuvintelor lor. Unde sunt? Cine sunt?

Privesc la chipul din oglindă cu ochii mari și obosiți.

“Eu nu îmi aparțin".

Dar oare mi-am aparținut vreodată?

La gât atârnă bijuterii prețioase, strălucesc cu lumina care ar fi trebuit să strălucească din mine, din ființa mea, din ochii mei.

Dar în mine nu mai este nimic, iar ochii mei s-au stins de mult.

“Ochii sunt oglinda sufletului" - spunea un vechi citat.

Însă privirea mea este întunecată, distantă, sufletul meu s-a ofilit.

Iar ei… ei tot nu mă iubesc. Deși am devenit marioneta cu ațele cusute în piele pe care și-au dorit-o, tot nu a fost de ajuns…

Ei… ei tot nu mă iubesc.

(Oare m-aș putea iubi eu?)


Florance David

Am fost răpită. Sunt departe de a fi femeie, sunt inca o fetita. Răpitorul meu are simt artistic, a tapetat peretii camerei în care sunt închisă cu cireșele de pe rochia mea. E mai bolnav decât orice închipuire de-a mea. Are sensibilitate îmbrăcată în cruzime. Pun pariu ca citește și poezii.

Nu știu ce vrea de la mine, îmi vorbește frumos și asta ma sperie cel mai mult.

Știe ca am făcut cursuri de pictura înainte a a ajunge in mâinile lui.

Ma obliga sa-mi fac autoportretul, vrea sa ma vadă asa cum ma vad eu.

Eu sunt o rana acum, mama mea e îngrijorată, prietenii și colegii la fel, vreau doar sa-i liniștesc, dar nu-mi permite asta.

Îmi aduce câte culori vreau, îmi face toate capriciile. Camera asta nu are fereastra, sunt doar patru pereți îmbrăcați în cireșe.

Comunic cu el printr-un buton aflat pe perete și nu știu cum arata, ii aud doar vocea.

Tot ce îmi aduce îmi împinge prin usa.

Are o voce calma, puțin feminină, o voce ascuțită, o voce care se sparge de pereți.

E fericit ca ma poate colectiona.

As vrea sa-l pictez pe el, nu pe mine. E dracu pe pământ, nu poate sa lase viata sa se scurgă din mine. Nu are mila, nu simte nimic pentru oameni. Azi cred ca singurul lucru care o sa rămână după mine e acest tablou. Îl am doar pe azi.


Monica Aldea

Autoportret, ce caraghios-

Cireșe sus, cireșe jos.

Cercei supradimensionați

Sunt sigură că vă distrați.

Șirag de perle de cultură

Par gata pentru aventură.

Privesc spre voi sau doar în gol

Pozez la Ateneu în hol.

Pe umeri mândră port hlamidă

Sfidez orice cariatidă.

Ca să dezleg acum dilema

Numele meu este Atena

Si sunt studentă la pictură.

Iar tema e-o caricatură,

Surprinsă-n autoportret

In versuri descrisă discret.


George Cosmin Bors

"Vara asta mergem la Dub..." mi-ai zis înainte să ți se blocheze sâmburele de cireașă în gât. Am rămas să mă gândesc la celelalte litere în timp ce tușeai de se cutremurau plantele în glastră. Dubai? Dubrovnik, poate? Tu te contorsionai ca burduful unui acordeon, scoțând niște sunete oribile, precum motorul Ladei ce ți-o lăsase moștenire bunicul din Republica Moldova. Dublin să fie? mă gândeam în timp ce te pocneam zdravăn între omoplați. M-aș fi mulțumit și cu Dubova, cred, dar, după ce ai scuipat nenorocitul de sâmbure în cana mea cu cafea, te-ai întors spre mine și mi-ai zis: Dubna, raionul Soroca, între Ciripcău și Rădulenii Vechi. Îți curgea încă saliva pe la marginea gurii, dar erai nerăbdător să îmi spui că urmează să mă duci la naiba în praznic. Dubna. Acolo unde livezile de cireși sunt nesfârșite. Acolo unde săpunul miroase a cireșe, bere are gust de cireșe, ciorba are gust de cireșe, iar tapetul din dormitor înfățișează niște crengi doldora de cireșe care par să iasă din pereți că să mă strângă de gât după ce adorm. Mai bine te lăsam să mori, idiotul dracului.


Georgiana Gabriela Fodor

Păpuși

În vara aceea au lăsat-o la țară la niște rude îndepărtate. În casa din față erau păpușile așezate în linie dreaptă deasupra patului cu ladă, peste dantele albe. Să nu le atingi, să nu le strici, fetiță. Se juca lângă ele, se ascundea câteodată de ochii bătrânei gazde, apuca o păpușă, dar repede o așeza la loc. Haide afară, fetiță. Vara uscată și secetoasă ridica praful în curtea plină de ierburi și de flori, iar ea tânjea după mama ei. Lângă o tufă de hibiscus își închidea ochii mari și albaștri. Visa că e mare. Ca mama ei. Apoi fugea în casa veche și se îmbrăca în oglindă cu hainele gazdei. La gât își atârna mărgele. Părul lung și negru se ridica neastâmpărat în toate părțile. Se încălța cu pantofii cu toc. Se plimba toată curtea sub privirile păpușilor țepene și elegante. Fetița-păpușă le spunea o poveste nouă despre un tărâm îndepărtat, o țară a copiilor mari, unde au voie să facă tot ce doresc, să mănânce doar ce le place, unde florile și fructele roșii colorează visele tăcute și dau glas oricărei dorințe. Hai, fetiță, să mănânci lapte cald, e noapte deja, ia uită-te la ea cum s-a gătit ca un cireș târziu cu rochia mea de gală. Și toate visele se scutură lent deasupra grădinii uscate.


Neil McGregor

Surpriza

Da, eu sunt aici, Daria, țigăncușă-culegatoare . Arăt bine, nu? Am reușit astăzi o performanță pe care puține culegătoare au atins-o. Am trimis toate țigăncușele-culegatoare minione până în vârful cireșului, acolo unde fructele sunt pârguite și stau să cadă din clipă în clipă dacă nu sunt culese imediat. Ochii mei ageri, însoțiți de ochelarii augmentatori, au văzut de îndată că spre vârful pomului, pe un traseu nu foarte dificil, se află mai mult de jumătate din recolta lui. Știu, am fost puțin nesăbuită că am trimis toate minionele printre crengi, frunze și păsările cerului până tocmai în vârf dar consider că a meritat. Singura precauțiune pe care am luat-o a fost să pun câțiva cireșitori-păzitori să apere fetele și recolta. Le-am dat toți sâmburii rămași pe jos de la cireșele sacrificate și praștiile lor au ținut păsările la distanță cu succes. Sunt mândră de mine, de acum sunt țigăncușă-supraveghetoare rang patru petale.

Poza e reușită, nu? Doar peretele din spate nu e realist deloc, acolo toate cireșele cad și nu are cine să le prindă. Zâmbiți, da?


Mircea Cărbunaru

Cireșe amare

Am pus urechea pe trunchiul capacului. Liniște. Speram să-mi vorbească. Este un cireș al naibii de încrezut sau poate-i doar supărat pe mine. Naiba știe pe unde-i fug gândurile. I-am spus Sakura. Mhî, v-ați prins, Sărbătoarea Florilor de Cireș, Japonia... copacul meu are acum un nume frumos, dar este cam tăcut. Doaaamne, chiar o iau razna. Aștept să-mi vorbească un copac...

La radio spune întruna să stăm în casă. Mâine fac jumătate de an de când n-am ieșit din curte. Ne aruncă mâncare și apă peste gard. Mă simt norocos, alții n-au nici măcar atât. Stau între patru pereți de beton și probabil s-au țicnit mai rău ca mine. Eu am un cireș. Nu vorbește mereu cu mine dar este viu și prietenos în felul său. Are coroana atât de înaltă încât nu mai pot ajunge la crengi nici dacă mă întind pe vârfuri. Are și cireșe. Cireșe amare. Trebuie să mă cațăr pentru a le culege. Mă agăț cu mâinile de crengi și uneori stau atârnat, așa, până mi se învinețesc degetele. Clar, n-apuc să mai culeg cireșe. Îmi trebuie o scară, dar parcă a-nceput să-mi placă să fiu un fruct atârnat.

Cu cât trece timpul îmi dau seama că Sakura pare mai mult femeie. N-are cum să fie altfel. Îmi transmite emoții de tot felul. Nu sunt cuvinte, ci stări. Simt că îi place de mine și că vrea să petrecem mai mult timp împreună. La fel simt și eu, dar am o problemă de gen cu el. Poftim, ii spun El cu toate că habar n-am cum pot afla dacă este un El sau o Ea. Poate ar trebui să îi spun Saura. E un nume femeiesc bun. Gata, din clipa asta devine Saura. Astfel pun de acord emoțiile pe care mi le transmite cu identitatea Ei.

Spre dimineață am auzit sunete ciudate în grădină și am sărit din pat. Din doi pași mari am ajuns lângă Saura și am prins coada pisicii care voia să se cațere în coroana Ei. Aveam senzația ca mie îmi înfipsese ghearele ascuțite în spate. Jur, simțisem cum îmi intră în carne. Am smucit animalul prin aer și l-am izbit de perete, apoi i-am aruncat cadavrul în crengile Saurei, să se bucure și ea de răzbunare. Zău că-i stătea bine cu blana aia atârnat într-o parte.

Astăzi mi-am adus fotoliul în grădină. Stau tolănit în el și privesc de două ore la Saura. Mă gândeam cum s-ar simți să o privesc necuviincios, așa, cum privești o târfă despuiată. Deodată, am avut o strângere de inimă. Cireșica mea nu are ochi să mă privească. Am dat fuga în casă și am adus vopselurile rămase de la ultima zugrăveală. Am pictat pe trunchi, chiar sub coroană, doi ochi mari, chiar enormi, cenușii și adânci ca marea. De aici înainte ne putem privi până-n străfundul sufletelor. Pentru o clipă m-am gândit la ce-o să spună ceilalți când vor auzi povestea noastră? Apoi întrebarea m-a părăsit ca firișorul plăpând de fum care dispare când aprinzi un băț de chibrituri.

Am căzut la pat. Mâncare nu mai am de câteva zile. Nu am putere nici măcar să ies în grădină. Privesc prin ușa mare de sticlă care ne separă. Saura are coroana brun arămie. Aș fi vrut să o îmbrățișez și să-mi pun urechea pe trupul ei vegetal. Apuc să îi mai fac semn cu mâna și ațipesc istovit. M-am trezit după un ceas și arunc o privire cețoasă prin sticla care ma separă de grădină. Inima îmi îngheață căci nu-i mai văd trunchiul frumos, brăzdat cu vinișoare de culoarea nefritului. Aud zgomot și în pragul ușii apare Ea, cu ochi enormi și adânci, cu părul castaniu-roșcat căzut drept pe umeri. Poarta o rochie albă pe care sunt imprimate perechi de cireșe colorate. Prezența ei se potrivește cu modelul tapetului din cameră și el pictat cu cireșe roșii. La gât poartă blana cenușie a pisicii. Se apropie de mine cu pași moi.

― Am venit eu la tine, îmi spune zâmbind.

Se așează pe marginea patului. Abia atunci observ că Saura poartă în păr o fundă de culoarea purpurei și o pereche de cercei ca două arce de eclipsă. Este stranie și frumoasă. Se apleacă și mă sărută pe gură. Simt gust de cireșe amare.


Daniela Toader

Poarta

Numărul cinci. O stradă mică, în pantă, o casă cu etaj, o poartă metalică, verde, ea. Își aranjează buclele, scoate o oglindă mică din geantă, se dă cu ruj, rozul o prinde, sună, intră, e deschis, îi spune o voce, dincolo de poartă trei trepte, o ușa masivă, un hol întunecat, două mâini o caută, o dezbracă, doi ochi încearcă să o ghicească, nu, nu, încă nu, încearcă să mă simți, el ascultă și simte. Cu ochii legați o dezbracă, o culcă pe podea și o sărută, ea geme, își urcă degetele spre gâtul lui, el nu opune rezistență, îi caută buzele, buzele ei au gust de trandafir, ochii ei se închid cuminte și așteaptă, el se agață într-un cercel și înjură, ea râde, râsul ei miroase a cireșe coapte, vreau să te văd, îi spune el, ea îi închide gura cu un deget și-l posedă, secundele i se par ore, acum poți să deschizi ochii. Când o vede, începe să urle. Nu o să te audă nimeni, îi spune ea și-l înăbușă lung, cu o pernă. Apoi se îmbracă, își aranjează buclelele și închide poarta verde, metalică. Apoi își aprinde o țigară. Nu se grăbește.

Abia la opt are întâlnire cu numărul șase.


Ana Ionesei

Cei din jurul meu îmi amintesc mereu cine sunt: o fată orfană. Mă uit cât mai rar în oglindă, pentru că mi se pare că din sticlă mă privesc toți cei care m-au abandonat. Văd frică, milă și rușine. Chiar este posibil să nu fi avut măcar o bunică inimoasă care să nu se îndure să fiu trimisă la orfelinat? N-am să ajung niciodată o femeie adevărată. Am să rămân toată viața o copilă pe care n-o vrea nimeni. Cui i-o fi venit ideea să mi se facă găuri în urechi? Nu mai știu cine mi-a pus cerceii ăștia de vampă. Detest să port zorzoane. Mie îmi place să umblu pe dealuri și să mă cațăr în copaci, și cum am timpul brațele și picioarele julite, arăt și mai stupid cu cercei și rochie. Nu am decât o singură rochie, rochia asta albă, imprimată cu cireșe în perechi. Mă simt și mai tristă îmbrăcată în ea, e ca și cum aș aștepta o sărbătoare care nu mai vine. Ziua mea e tot în iunie, dar nimeni nu mă felicită, nimeni nu-mi aduce daruri. E îngrozitor să exiști fără să însemni nimic pentru nimeni. Ești ca un cireș dintr-o curte părăsită: nimeni nu culege pomul când dau cireșele în pârg. Oamenii au mereu scuze: nu pot intra într-o curte străină, poate e un copac bolnav cu fructe otrăvitoare, o să mă vadă vecinii și o să zică cine știe ce. Biet cireș, nimeni nu vrea nici măcar să vină să-ți țină un pic de urât!...


Bruno Livadaru

Cireșica

Pe vremea aceea, credeam sincer că, dincolo de orizontul prăfuit al maidanului, nu puteau exista oameni care să aibă darul divinului botez; așa cum îl avea fratele meu și alți câțiva strigoi costelivi, cu care întreaga zi băteam mingea departe de curțile sărace ale mahalalei, goniți de mamele ce-și frământau zilnicele griji, sătule de strigătele noastre care le împuiau capul. Un dar de necontestat, căci odată ce nărodul înzestrat cu această putere se hotăra să arunce în cristelnița imaginară, porecla inventată de el, pe buzele tuturor, devenea noul tău nume, și nu era chip să te descotorosești de el sau să-l negi cu voită brutalitate; nici să-l faci ca să înghită cuvantul sprințarului ce-și zămislise lucrarea de a te striga altfel decât erai numit. Așa se face că mult timp, guvernată de un noroc anume sau poate pur și simplu blagoslovită de lipsa de inspirație a botezătorilor, am fost purtătoarea, fără voie, a numelui meu, dar nu întreg, ci decapitat până la cea mai scurtă formă de strigare: Rox. Puteam fi Ana, puteam fi Roxi, dar nu, eu rămăsesem Rox, nici fată, nici băiat, mai degrabă un hibrid, din moment ce trupul meu se încăpățâna, în virtutea vârstei, să nu capete forma genului trecut în certificatul meu de naștere. Și zău că nu găseam nicio pricină în asta, ba chiar nu mai îmi încăpeam în piele, din moment ce eram părtașă în mod egal la cele mai strașnice tâmpenii, nelegiuiri ori aventuri generate evident de băieți, și nici de cum de plictisitoarele fete, a căror jocuri imitau în detaliu treburile de zi cu zi ale mamei, de la care, cu o exersată îndemânare, reușeam să mă fofilesc. Și totuși, în ziua în care am decis unanim că cele mai bune cireșe din lume sunt cele furate, nu cele primite sau cele cumpărate, ori Doamne ferește, spălate, ei bine, în acea zi, sub bluza mea, captivele cireșe zgâiau înnebunite de mersul meu sprințar, pielea mea jilavă generată de efortul și adrenalina investite într-un furt ce probabil avea să fie pomenit întreaga vară, care tocmai își itise timidă nurii fructelor legate în pereche. Îmi permiteam cu această avuție temporară, nu doar să le arunc pe cele imperfecte, ci să îmi fac din ele cercei ce pendulau necontrolat, agățați după ureche. Belșug și râsete curmate într-o clipă de un chip străin, urmat de vocea unui botezător purtând sutană ce se găsise să îmi strige: "Îți stă bine, Cireșica!"


Clara Marinescu

Plouă. Fac pașii mari și calc în bălți, fără să-mi pese. Sunt desculță și nu mi-a fost niciodată frig. Stâlpii cu fire de înaltă tensiune îmi ajung până la genunchi și am de furcă cu ei, când îi ocolesc. De obicei, îmi port pașii pe lângă drum, unde sunt oameni puțini și străzi necirculate. Dar azi m-a prins ploaia în oraș și zăbovesc căci e ora când, dacă n-ar ploua, soarele ar apune. Oamenii socotesc că e timpul când se merge la odihnă. Eu nu am. Nici somn, nici odihnă. N-am ore programate de somn, nici timpi numărați și rânduiți pentru diferite îndeletniciri. Cred că oamenii își fac singuri viața mai grea cu aceste unități de timp.

Aici, în lumea mea, timpul bate mai tare ca vântul, zboară și n-are măsură. Mă împiedic, cu degetul mare de la picior dau un bobârnac bolovanului ce mi-a stat în cale și, nu știu cum fac, că-l azvârl în mijlocul șoselei. Lumea nu mă vede. Puțini sunt cei care m-au văzut vreodată, și n-a fost bine. N-a fost bine deloc. Văd o mașină în depărtare, este ceea ce oamenii numesc camion și mă grăbesc să eliberez strada. Nu sunt destul de rapidă, apa asta are efect, cred, și asupra oaselor mele, că șoferul vede bolovanul rostogolidu-se singur pe marginea drumului și rămâne cu gura căscată. Mă aplec, nevăzută, și-i îndrept cabina, căci, întorcând capul, omul deviase de la drumul drept și putea să aibă un accident.

Da, mai fac și de-astea. Când sunt nevinovați, nu am nimic cu ei. Cu oamenii. Dar când îmi taie copacii unde mă adăpostesc și-mi tulbură liniștile, sunt nemiloasă. Prăvălesc peste ei trunchiuri de copaci uscați și stânci și chiar mă fac văzută. În acele momente, dacă nu mor de frică, atunci, cu siguranță mor striviți. Sau îngropați.

Sunt udă și mă grăbesc spre casă. Pădurea Leaota e preferata mea. Calc prin bălți, strivesc lanuri de porumb, o iau pe scurtătură, nu-mi pasă că las urme cu picioarele-mi desculțe, oamenii-s proști, nici dacă mi le văd nu cred în existența mea. Și-i mai bine. Că dorm neîntoarsă și nu mă deranjează nimeni. Numai bătrânii mă știu. A existat o vreme când am fost ca ei, dar soarele a apus peste vremurile acelea și eu am ales sihăstria.

"Ce umbră-i mai groasă

Pe deasupra noastră?"

Vâlva Pădurii sunt. Nu căta la mine că-s urâtă. Zile de frumusețe orbitoare am avut. Purtam cireșe la urechi și floare-n păr. Dar tihna am ales-o. Lasă-mă s-o am. Nu-mi tulbura copacii. Nu mă striga, nu mă chema și, mai ales, nu mă-nfrunta.


Simona Scarlat

Într-o dimineață rece. Într-o baie oarecare. O oglindă crăpată în colțul din stânga, jos. O dată cu ultimele straturi de fard curg și rămășițele nopții care tocmai a trecut.

Apa curăță jumătăți de păcate. Mustrările de conștiință dispar după primul orgasm, după primul jet de spermă. Urmele de dinți de pe gât și coapse dispar în câteva zile. Nu mai există nimic sfânt în lumea asta. Copiii se nasc păcătoși din părinți păcătoși. Minți bolnave cutreieră străzile orașelor îmbâcsite. Noaptea își împrăștie bezna doar ca să ascundă circul, orgia în care trăiesc aceste personaje. Să pleci de-aici cât mai repede.

Mona scanează rapid dormitorul, să nu uite ceva important. Își pune cele două inele vechi și cerceii de pe noptieră, sutienul îl aruncă în geantă, se îmbracă și iese pe ușă, în liniște. Azi e zi de răsfăț, își spune. Asta înseamnă o cafea în singurătate. Nu vrea să îi trăncăne nimeni în cap.

Bărbatul lăsat în dormitor se va trezi și el, va schimba așternuturile și se va asigura că fiecare fir de păr de-al Monei este aspirat și dat dispărut. Își va întâmpina soția seara, când aceasta iese din garda de la spital, cu cina pregătită și casa lună.

Viața revine la normal. Noaptea se lasă iar peste oraș. O soție fericită. Un soț satisfăcut. Și o Mona hlizindu-se prin toate oglinzile.


Gabriela Rus

În vara când au început vizitele unchiului în camera ei, cireșele dădeau în pârg. Nu înțelegea acele atingeri și nici sentimentele confuze ce le trezeau în ea, rușinea, ura, greața. Căuta un loc în care toate să fie din nou așa cum le știa, așa că se ascundea în copac. Copiii au încetat să o cheme la joacă și o strigau nebuna din cireș. Cireșe nu mai erau. Părinții întâi au încercat cu blândețe, apoi cu amenințări, cu medici, cu lovituri. Tăcerea ei creștea. Copacul își pierdu frunzele, dar ea nu putea renunța la obicei. Arată ca o pasăre bizară în vârful copacului desfrunzit. Când l-au tăiat, a decis că nici locul ei nu mai era acolo.


Călin R. Ciprian

Mi-a fost imposibil sã nu o vãd pentru cã am zãrit din depãrtare cum o ocoleau oamenii care treceau pe lângã ea, fãcând un pas înspre dreapta sau la stânga, dupã direcția în care mergeau. Am vrut sã mã abat de la drum simțind cã-mi pierd liniștea; auzisem povești despre persoane ca ea, care apãreau din ce în ce mai des în drumul drepților și gîndul cã mi se întâmpla și mie sã dau peste una ca ea mã tulbura.

M-am gândit sã plec spre o altã Poartã, dar eram lângã Bab al-Umrah și iubeam colțul nord-vestic al zonei Mataf și calea apusului care mi-a fost predestinatã. Am mers în direcția ei dupã cum fãceau toți ceilalți bãrbați care îmbrãțișaserã calea sfântã cãtre Masjid al-Haram.

Nu aveam cum sã o evit! Mi-am propus sã mã pãzesc la fel cum fãceau și ceilalți, dar nu aveam cum altfel - înțelegeți?!

... și apoi, ajungând în preajma ei am rãmas împietrit, privindu-i ochii feței descoperite, țintuit locului, fãrã sã mã pot da la o parte dupã cum imi propusesem.

Mi-a strãpuns inima și mintea cu o privire de parcã m-ar fi cunoscut dinaintea mamei mele și - ridicându-și mâna cu palma orientatã spre exterior - a format un cerc cu degetul mare și arătătorul atingându-se la nivelul ochiului ei stâng în timp ce avea ridicate și depărtate celelalte trei degete. Apoi, în forma aceasta ținându-și mâna a dus-o încet spre urechea dreaptã ca pe o pâlnie în timp ce sufla cântarea ei cãtre mine:

"O, robule, unde Mă cauți?

Iată, Eu sunt lângă tine.

Eu nu sunt nici în templu, nici în moschee

Eu nu sunt nici în Ka'ba, nici în Kailash:

Nu sunt nici în ritualuri și ceremonii, nici în Yoga și nici în renunțare.

Dacă ești un căutător adevărat,

Mă vei vedea imediat: Mă vei mă vei întâlni într-o clipă."

Și am oftat, și am plâns:

"O! Dumnezeu este Cântarea tuturor Cântãrilor".

Inima mea a luat întru ea acea încântare când întreg veșmântul ei ponosit și întreg trupul ei mâhnit, zdrobit și apãsat de pãcatele tuturor ce trecuserã pe lângã ea se umplurã de cireșe și, poamã lângã poamã, ele împãrtãșeau suflarea Ei cãtre 𝄢 0 1 1 2 3 5 8 13 21 34 55 89 144 233 377 610 987 1597 2584 4181 6765 10946 17711 28657 46368 75025 121393 196418 317811 514229


Adriana Guiman

Scuzați întârzierea:

"Adjudecat pentru 675.000 de mii de euro."

Sala mare a casei de licitație Vatra părea neîncăpătoare pentru zecile de jurnaliști, nenumărați potențiali clienți și familiile victimelor. De afară se auzea vocile protestatarilor strigând în cor DEMNITATE nu PROFIT, DEMNITATE nu PROFIT.

Motivul pentru care această licitație a fost organizată era punerea în practică a deciziei 97 din data de 01.03.2023, decizie dată de judecătorul Zamfirescu. Decizia se referea la dreptul de vânzare pentru aceste tablouri considerate de critica de specialitate de o incomensurabilă valoare artistică. În semn de apreciere pentru soluționare acestei dispute cu o importanta miză socială, judecătorului îi fusese ulterior oferită funcția de Președinte al Curții de Casație.

Pe scurt, cauza se referea la cele 10 tablouri confiscate de autorități în cazul celor 10 crime care ținut primele pagini ale ziarelor în ultimii 5 ani. 10 prostituate au fost ucise în acești cinci ani. Ca și când fapta în sine nu era destul de oribilă, modul în care criminalul opera era dea dreptul macabru. Fiecare victimă era răpită, ucisă, cioplită. Din fragmentele de trupuri criminalul recompunea aceste sculpturi macabre. În cazul picturii afișate mai sus intitulată Gertude, trupul a fost găsit așezat pe o movilă de vișine într-o poziție ce imita 1:1 tabloul. În toate cele 10 tablouri era un buton roșu care nu exista în realitate la locul faptei și acesta era firul pe care mergeau investigatorii acum - căutau toate butoanele roșii din București pentru a analiza asemănările. Se discuta extinderea anchetei la nivel național. Criminalul era încă în libertate. Familiile victimelor urmau să primească fondurile rezultate prin vânzarea tablourilor, mai puțin comisionul casei de licitație.


Daniela Toader

Camera e mică, abia de încape un pat, și ăla înghesuit, a mai rămas loc de un culoar îngust, spre baie. Dar să zic bogdaproste, la prețul ăsta abia de găsești o cameră chinuită în Abervilliers, și aia cu pile.

Eu am avut noroc, un cuplu de italieni a renunțat în ultimul moment. Montparnasse. Nu mi-am făcut nici un plan. O să mă urc în primul metrou și o să cobor după zece minute. Aleg o rochie albă, cu cireșe, și niște cercei mari, de argint. Châtelet les Halles, cobor, decid să merg spre nord. RER B era puțin mai la dreapta, aud. Un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu început de chelie, îmi zâmbește. Îi mulțumesc. Îmi zâmbește în continuare. Dau din cap că da. Îmi place zâmbetul lui. Mă întreabă unde merg. Un val de căldură mă transformă într-o cireasa mare, coaptă. Ah, da, și lui ii plac cireșele coapte. Cele aproape negre și foarte dulci. Dau din cap că da. Și mie îmi plac. Pare hipnotizat de cercei. Nu știu ce să zic. N-am știut niciodată. Zâmbește. Dau din cap că da. Și eu locuiesc într-o cameră foarte mică. Nu înțelege. Dau din cap că da. N-am avut niciodată gură. Pleacă. Rămân. Peronul se golește. O să iau un RER la întâmplare și o să cobor la prima


Iulia Biro

Bal mascat

Ce te miri așa? Ha, era să nu mă recunoști! Ce zici, sunt destul de costumată? E bine? Normal că văd că tu ești îmbrăcat în Eros, așa am știut de la distanță că ești tu. Hai, mă, întrebare după întrebare, deja mă simt ca la interogatoriu! Știu că am vorbit să vin îmbrăcată ca Afrodita, aveam și costumul, da' aseară m-am gândit să nu apar așa albă ca o brânză, că nu știai unde se termină cearșaful din care îmi făcusem rochie de zeiță și unde îmi începea pielea. M-am dat cu un spray de-ăla autobronzant. La două ore după, nu se vedea mare lucru, deci m-am mai dat o dată. M-am culcat și, când m-am trezit și m-am văzut în oglinda de la baie, am crezut, naibii, c-a intrat cineva peste mine în casă. Eram maro de n-am mai știut că-s eu. M-am băgat sub duș și, mai un plâns, mai un frecat, parcă mi s-a mai dus un pic din maroneală. Am rămas mai roșie pe unde am frecat mai tare, vezi? Aici, în dreapta nasului. Uite, și pe coate la fel. Așa că m-am gândit să vin costumată în cântăreața aia de jazz mulatră care îți place ție, Cherry nu-știu-cum. Mai mult pe stânga ține și ea blana mereu.


Hristina Frangos

Prezicerea

"- Dumnezeii mă-tii!" Așa îmi spune femeia pe lângă care trec, cea tânără, din salonul vecin. Mă gândesc că maica-mea n-a vrut niciodată vreun Dumnezeu. Acum, nici sa-l găsească pe vreunul, n-ar ști la ce folosește. L-ar întreba și pe el, așa cum îi întreabă pe toți: "Spune tu, nu-i așa că sunt ca o cireașă?" Ghicitoarea i-a spus când era o copilă, plimbându-și unghia murdară în palma ei stângă: "-Tu, fată, ca cireașa o să fii! O să vrea toți să te culeagă, mănca-ți-aș gura, da o să-i culegi tu cum vrea inima ta." Mama, mă gândesc, s-a uitat hipnotizată la ochii ei galbeni de om bolnav de hepatită. Îmi imaginez o femeie cu dinti de aur, fuste și glas de bărbat. O musca i se plimbă pe coada împletită, gura neagră îi miroase a tutun. Cercelul de aur se leagănă mărunt în lobul urechii de la tremurul capului și maica-mea, albă, curată ca un cearceaf sub soare, vede cum întind toți mâna s-o apuce. "- Vedeți dumneavoastră, mi-a spus medicul, ea se întoarce în trecut, într-o regresie continuă. O să uite tot într-un final, din nefericire, pentru că asta implică ultimul stadiu al bolii. Dar nu încă, mai sper la un interval în care încă păstrează câteva amintiri". Și, da, păstrează câteva amintiri. Nu știe cine sunt eu, dar știe ce i-a prezis țiganca. "Spune-mi, domnișoară, nu ți se pare ca semăn cu o cireașă?" o să spună ca o copilă, după ce o să mă privească un timp cu coada ochiului. Eu o să mă uit la ea la fel, să n-o stingheresc prea tare. Mă prefac ca de-abia de acum ne cunoaștem. Pe muțește, o s-o invoc pe ea, cea de demult; din trupul ei înstrăinat o să se ridice una după alta nenumarate mame aerate, transparente, din trecut, mama mea atingând părul tatei, mama rugându-mă șoptit să nu mai plâng, mama cumpărând buchete de flori, mama ajungând acasă de la coafor cu ochii îngroziți ca dupa un dezastru, ciufulind de zor buclele rigide. O văd acum șezând pe marginea patului, doar mâinile din poală i le recunosc fără dubiu. În ea se amesteca numai fum, e un țărm cu cețuri, un clasor cu timbre ștampilate de pe o corespondență veche. Ea m-a conținut. Eu o conțin acum pe ea ca și cum n-ar mai fi nicăieri.

Autoportretele ei stau perete, astfel încât sa nu le ajungă nimeni cu mâna in afara de ea. Sunt pline de cireșe. Zice că nu știe cine i le-a făcut, nu ea, ea desenează mult mai bine. Da, desena mult mai bine. Cel mai bine îi ieșeau picturile cu țigănci.


Teodora Bălan

Prea multe cireșe

După 8 ore de pictat s-a ridicat, în sfârșit, din fața șevaletului. Și-a îndreptat spatele care începuse să o doară și cu picioarele ușor amorțite a plecat spre bucătărie să își facă o cafea, poate îi mai dă puțină energie să termine tabloul cu cireșe. Dar să vezi că nu ajunge până în bucătărie că imediat ce iese din cameră dă cu ochii de oglinda de pe hol.

Ce creatură mai e și asta? Cu ochii bulbucați și cearcăne imense, cu părul răvășit și urme de vopsea roșie pe față și pe mâini, în fața ei stătea, de partea cealaltă a oglinzii, propria-i reflexie pe care nu o recunoștea. Parcă nici rochia cu cireșe și mâneci bufante nu mai era aceeași pe care o îmbrăcase dimineață. Sigur îi jucau ochii feste. A pictat prea multe cireșe și acum le vede până și pe pereți.

Și fiindcă situația nu era suficient de înfiorătoare, în spatele oglinzii a prins contur o nouă viață, pe care protagonista noastră o privea nedumerită din lumea ei. Reflexia a clipit încet, mai întâi cu ochiul stâng, apoi cu cel drept, și-a întors capul la stânga, apoi la dreaptă și, plutind, a ieșit din cadrul oglinzii. Unde a dispărut imaginea ei când ea nu a făcut niciun pas? E posibil așa ceva? Dar nu trece mult timp și reflexia, ființa stranie din oglindă, revine în cadru, trăgând după ea... un șevalet? și cu o pensulă înmuiată în vopsea roșie stropește panza albă. Asta e prea de tot. Chiar trebuie să bea cafeaua ăia, altfel nu o să scape de halucinațiile astea. Și decizia a fost luată: a lăsat noua ființă să-și continue actul artistic singură în timp ce ea își bea cafeaua.

Surpriza cea mai mare fu atunci când, revenind în cameră, văzu în locul cireșelor pe care le pictase pe pânză, figura stranie a ființei din oglindă. Ce mai lipsește acum? Să plece tabloul la plimbare?


Isabela Robu

Avea cinci ani și încă nu voia să-și facă rugăciunea înainte de culcare. Închidea ochii și mă lăsa pe mine să o spun în locul lui. Până când a aflat că va avea un frate. M-a întrebat unde e și i-am arătat burta care mi se rotunjise în ultima lună. Colțurile gurii i-au coborât ca la vederea unui monstru și ochii i s-au umplut de lacrimi. Expresia aia de groază care apărea pe fața lui când se uita la desene cu monștri. Când mi-a venit să vărs și-a făcut curaj să mă întrebe cum îl mâncasem. Ce să mănânc, că nu puteam înghiți nimic. Copilul, a strigat și atunci am înțeles reacția lui. I-am zburlit părul, așa cum reacționam când făcea pozne, năzdrăvan mic!, l-am alintat. Îmi era prea rău ca să-i explic cum se fac copii și el prea mic ca să înțeleagă. În noaptea aceea s-a strecurat în pat între noi și s-a foit o vreme, până și-a făcut curajul să-l întrebe pe taică-su dacă știe cum a apărut el în familia noastră. Ne-am rugat, am spus eu chicotind, dacă ai ști cu cât patos am spus rugăciunile amândoi, a răspuns soțul. Mâinile ni s-au atins, palma mea acoperea palma lui, apoi a lui pe a mea. Da, era altfel de rugăciune pe care o spun îndrăgostiții. Veselia noastră l-a liniștit. Mai târziu mi-a șoptit la ureche mami, mă înveți să mă rog și eu?

Au trecut anii. Acum îl aștept ca să mergem la botezul nepotului. M-am deghizat în doamnă, așa îi plăcea să-mi spună în copilărie când ne pregăteam de petreceri. Aceleași perle și rochia de mătase cu cireșe. Inima mi-a luat-o la goană. Nu știu ce am să spun dacă mă întreabă cum mă simt. Nu vreau să-l sperii. Am făcut o convenție cu el. Când ceva nu e în regulă încep să povestesc întâmplarea pe care tocmai ați aflat-o. E butonul meu de panică și el înțelege că a sosit timpul să se roage.


Alexandru Șerban

Ea

Loveam cu ură urzicile înalte cât o statură de om, crescute pe lângă grajdul din fundul curții. Secera era o prelungire a gândurilor mele. Nu mai era de mult doar o unealtă de fier. Nu mai știu de ce zoream, ce mă făcuse să retez, fără milă, acele tufe verzi-amărui. M-am oprit brusc atunci când am auzit glasul cunoscut al unei femei. Vocea melodioasă plutea peste curtea inverzită și se îndrepta spre vișinul tânăr de lângă mine. ,,Bună,! Ce mai faci? Uite, ai și vișin! Doi-trei meri, niște piersici și gata livada!’’ Am întors privirea și am văzut-o cum se ridică pe vârfurile pantofilor sport, cum gleznele subțiri de femeie, cum intinde mâna spre o creangă să culeagă câteva fructe care deabia începuseră să se coacă.. I-am răspuns mătușii cu un sec , Sărut mâna! ‘’ în timp ce priveam la șiragul de mărgele albe care-i sălta pe pieptu-i bogat. Țopăia ca o puștoaică în jurul pomului. Aveam impresia că privirea din ochii ei migdalați se amesteca cu albastrul cerului ce se strecura printre frunzele verzi, că șuvițele blonde i se agățau de ramuri, că ...

,,Iar visezi urât de te zvârcolești așa?"

Am tresărit și nu i-am răspuns soției, doar priveam somnoros la pânza albă, atârnată în dreptul fereastrei. Era impodobită cu fructe de vișin sau cireș. Nu mai știu. Era dimineață. Striveam în palmă două vișine atunci când a apărut ea din spatele perdelei, cu mărgelele atârnate de gât, două cercuri de sârmă în loc de cercei. Pieptul nu mai era bombat, era plat. Nu mai țopăia ca o puștoaică, nu glezne subțiri de femeie. Se apleca peste mine fără să spună nimic, fără să mă salute sau să-mi spună ceva de o livadă. Avea părul negru, nu blond. Ochii bulbucați, nu migdalați și albaștri.

,,Potolește-te! Nu te mai zvârcoli așa! Ce ai?’’

Nu am răspuns. Am închis ochii și am continuat să frământ între degete carnea rozalie a fructelor.


Sorin Iagăru Dinu

Dacă iubise de mică verdele fructelor necoapte fusese pentru că acolo chicotesc, ghemuite și ghidușe, toate făgăduințele. Îi plăcuseră mereu începuturile, cu aerul lor ingenuu și umil de nesiguranță și de fragilitate. De câțiva ani, de când anotimpurile luaseră bizarul obicei de a-și împinge hotarele ca niște vecini hrăpăreți, vara își făcea loc mai greu și cireșele se coceau în jurul solstițiului de vară.

Își închipuise mereu că dacă i s-ar cere să interpreteze rolul cireșului pârguit, ca într-una din acele banale compuneri școlare de tipul ,, Imaginează-ți că ești un/o...", n-ar avea nicio ezitare. Se putea reprezenta vizual cu o exactitate maniacală. Ar purta, desigur, o rochie cu cireșe, ar fi cireșe multe și în spatele ei, pe un tapet, da, ,,mult" ar fi cuvântul de ordine, dar ar ști ea ce întorsătură să-i dea încât să le arate tuturor că exacerbarea oricărui belșug e o anticameră a penuriei. Cerceii ar fi rotunzi și mari, iar în păr - o floare. S-ar împopoțona după cum se așteaptă toți că trebuie să arăți acum, la apogeu, ca un corn al abundenței, dar ar ști ea să arate ca o paiață ca să-i pună pe gânduri. Ar ști ea, da, ar ști să-i facă să înțeleagă că dincolo de climaxul ăsta fals- liniștitor al soarelui și al cireșului e tăcerea cămărilor unde se aliniază compoturile ca niște bibelouri, ca niște animale împăiate care nu ne mai spun nimic. Ar fi și ea așa, ca borcanele, fără expresie, într-un trist abandon de sine. Ca un axolot. Unde citise asta? Oh, la Cortazar, da, într-un sfârșit de toamnă. Doar ochii, într-o privire umilă, ea însăși muta, dar știutoare, coborâtă în pământ, și nasul, un nas lat și lung ca o mască naturală sub care orice grimasă piere ca o dără de fum. S-ar lăsa privită, admirată, lăudată, apoi hulită și disprețuită, ca o lună plină care începe să se stâlcească sub propriul eu preaplin. Până când cireșele s-ar trece și păsările solstițiului (așa le spunea ea unor misterioase păsări de noapte care cantă în mai și iunie după lăsarea nopții, până la solstițiul de vară) ar tăcea odată cu ea și cu pustiul blând-învăluitor lăsat peste cireșul care, încă un an, nu va mai fi pentru oamenii dornici de concretul exuberant-pragmatic al demonstrațiilor de forță, decât o dezamăgire în plus.

Violeta Popa, Camelia Mitu, Florance David, Monica Aldea, George Cosmin Bors, Georgiana Gabriela Fodor, Neil McGregor, Mircea Cărbunaru, Daniela Toader, Ana Ionesei, Bruno Livadaru, Clara Marinescu, Simona Scarlat, Gabriela Rus, Călin R. Ciprian, Adriana Guiman, Iulia Biro, Hristina Frangos, Teodora Bălan, Isabela Robu, Alexandru Șerban, Sorin Iagăru Dina,