nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Pedhi

Mihai Caracostea zis Aragea a luptat ani grei pe front cu divizia vânătorilor de munte. A plecat înainte să se nască bunica mea Cornelia, cam pe la sfârșitul anului 1917 și s-a întors când ea avea trei ani, în jurul anului 1921.

Într-un scurt răgaz a apucat să viziteze biserica Sfânta Sofia și de multe ori povestea asta în familie cu mândrie. Superiorul lui era un căpitan grec care îl simpatiza pentru că era isteț și muncitor. Străbunicul fiind slab și scund, grecul îl striga Pedhi[1].

Într-o zi, au ajuns departe în Anatolia, la marginea unui râu tulbure cu maluri nisipoase ce șerpuia printre coline verzi. Când au primit ordin să-l treacă și să înainteze, căpitanul s-a supărat foarte tare.

— Unde vor tămpiții ăștia să mergem, Pedhi? Ne trimit fix în gura lupului cu ofensiva asta.

La un moment dat, lui Mihai i s-a dat în grijă un măgar încărcat cu puști și lăzi pline cu muniție. Cum mergeau în coloană, de pe un deal alăturat, turcii au început să tragă în ei. S-a trântit pe burtă altfel l-ar fi ucis. Când au început să șuiere obuzele și să împroaște valuri de pământ peste trupul lui, măgarul s-a smucit și toată încărcătura s-a rupt și s-a împrăștiat.

Trupa lui înaintase iar el a rămas singur și dezorientat. A găsit măgarul, dar problema era alta. Încărcătura era foarte grea și nu putea să o ridice singur. A stat 3 zile în pustietate meșterind un sistem complicat de scripeți cu frânghii prin copaci și pietre folosite ca planuri înclinate.

Bunica mi-a explicat de ce nu a lăsat naibii totul baltă ca să nu se piardă de tovarășii lui. Pentru că dacă se ducea fără măgar, grecii îl executau pentru trădare, acuzându-l că a vândut armele turcilor.

După o săptămână apare și străbunicul la companie cu povara intactă pe măgar.

— Pedhi! i-a zis căpitanul. Mă bucur că te văd și ești viu. Ochii mei ți-au plâns moartea. Deja am trimis scrisoare la tine acasă.

Când turcii au pornit contraofensiva, a ieșit un haos. Mihai a reușit cu compania lui să treacă peste un pod în ultima clipă. În aceeași zi grecii l-au aruncat în aer, dar foarte multe trupe au rămas pe celelalt mal. A văzut cu ochii lui oameni înțepați cu baioneta și cadavre însângerate pe râu.

Tatăl meu plângea întotdeauna când povestea, își amintea bunica.

După război s-a întors acasă în Edessa. Cornelia nu știa cine era străinul înconjurat de lume.

— Du-te spre el, o îndemna ușor cu mâna pe spate, bunica Franga. Este tatăl tău.

Îi era tare rușine să se apropie. Casa era plină de oameni care căutau speranță de la Mihai și voiau vești de pe front. El stătea în mijlocul lor așezat pe o laviță din lemn de pin. Povestea și plângea. Baba Franga a luat-o de mână și a condus-o până el.


[1] Copil în greacă.


Cornel SAMARA

Cornel Samara (n. 1978, Urziceni) a absolvit ASE București și un Master în Piețe de Capital. A publicat biografia Gheorghe Simotta – între noblețe și arhitectură la Editura Vremea și proza Povestea nașterii tatălui meu la Editura Eikon. În 2023 a făcut un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu.