Povești

A fost odată ca niciodată o perioadă inocentă din viața umană, o perioadă care își lasă amprenta mai mult decât pare, o perioadă a cărei trăire reverberează necontenit înăuntrul oamenilor.

Copilăria

Copilăria, în care totul este posibil, în care ne simțim nemuritori și infiniți, în care totul este o poveste. Copilăria, în care niciun vis nu e imposibil.

Copilăria, primul filtru al vieții prin care cunoaștem lumea. Acest întâi contact dintre copil și viață este unul extrem de important, de fragil și de intens. Lumea este un mare necunoscut, un mister fără început și fără sfârșit, este un ocean de posibilități întins înaintea copiilor. Și tocmai pentru ca această dorință și nevoie de cunoaștere să fie împlinită, există poveștile. Poveștile, care în cuvinte simple cuprind tainele existenței umane. Poveștile au o anume putere de a călători prin timp, rămânând alături de noi, în noi. Pentru că poți vorbi despre iubirea ce nu poate fi limitată de nimic, și poți croi această esență în cuvinte mărețe, însă mai degrabă un copil își va aminti și va păstra în sufletul său acele cuvinte simple dintr-o poveste precum “Căprioara" de Emil Gârleanu, unde iubirea nu poate fi oprită de nimic, nici măcar de moarte, astfel că mama iedului atinge cea mai pură formă a acestui sentiment, cea dispusă de sacrificiu.

Copilăria înseamnă inocență, iar poveștile reprezintă “arta" cea mai capabilă pentru a i se adresa acesteia. Atunci când suntem copii, speranțele și visurile sunt mari și fiecare zi ne pregătește o nouă aventură. Când suntem copii, ne bucurăm și trăim autentic, iar lucrurile mici devin lucruri mari, pentru că știm să vedem frumosul în simplitate. Îmbrățișăm lumea din jur și ne bucurăm de toate minunile pe care le are de oferit. Când suntem copii, apreciem viața în cel mai pur mod. Tocmai de aceea se și spune: “Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!" (Tom Stoppard). Însă de ce oare acest mod de a privi viața se schimbă, pe parcursul maturizării? Unde se produce “ruptura", care este momentul în care felul în care vedem lucrurile se schimbă?

Răspunsul se află în ce fel de copilărie avem.

Monștri

Copilărie - un cuvânt, atâtea emoții.

Copilărie - pentru unii, o perioadă ce constituie amintiri frumoase, la care privesc cu drag. Pentru alții, un abis întunecat, un coșmar care macină totul.

Nu degeaba spunea Dorothy Richardson: “O copilărie fericită este probabil unul dintre cele mai norocoase daruri în viață."

Pentru că nu toți au parte de bucurie. Sunt atâția copii ce cunosc mai întâi mizeria și întunericul lumii și al oamenilor, urmând ca mai apoi, pe parcursul vieții, să încerce să recupereze ceea ce le-a fost furat, să încerce să caute acea frumusețe pe care nimeni nu le-a arătat-o atunci când erau mici.

Traumele și abuzurile sunt ceva constant, sunt o realitate dureroasă cu care ne confruntăm. Atâtea voci sunt reduse la tăcere, înăuntrul celor afectați dominând zbuciumul, teroarea, frica.

Copilăria nu înseamnă neapărat fericire.

Indiferent de nostalgia cu care se vorbește adesea despre copilărie, pentru unii această perioadă nu reprezintă nimic mai mult decât un coșmar de care vor să se îndepărteze, dar peste care cu greu pot trece, deoarece amintirile revin. Iar impactul unei prime legături dintre copil și lume în care acesta cunoaște doar durere, lacrimi, abuzuri de toate formele, este unul marcant. Pentru că felul în care vedem pentru prima dată anumite lucruri rămâne cu noi mult timp, poate chiar toată viața. Prima impresie este cea ale cărei rădăcini se înfig cel mai adânc înăuntrul nostru. Dacă un copil cunoaște mai întâi monștri, înainte de a știi sau înțelege că există și eroi, dacă un copil cunoaște întâi durerea, înainte de a înțelege că există și alinare, dacă un copil cunoaște mai întâi ura, înainte de a simți iubirea, atunci acel copil ar deveni o victimă a răutății umane.

Ne întrebăm de ce cresc cazurile de suicid, de consum de droguri și alcool în rândul minorilor, de ce pare că lumea în care trăim se stinge. Căutam explicații complexe, când avem deja răspunsul. Copilăria, traumele. Cei afectați de toate aceste dureri caută o alinare, un confort, căci această dorință de a simți iubire, pace, acceptare este specifică ființei umane. Și atunci când nu sunt persoane în jur care să le ofere aceste lucruri, care să le arate că există și speranță și că viața este dincolo de toate suferințele întâlnite, copiii găsesc metode alternative, care să compenseze, în aparență, lipsurile. Droguri, care te fac să uiți. Suicid, care omoară durerea lăuntrică, cu prețul de a muri cu totul, ca întreagă ființă. Căci suicidul nu reprezintă neapărat dorința de a muri, ci dorința de a omorî o anume durere ce macină iar și iar omul. Și mă întreb, cât de mare și de adâncă este intensitatea acelei anume dureri, încât să fie luată o asemenea măsură?

Acești copii abuzați și îndurerați, deveniți adolescenți stinși, iar mai apoi adulți sunt printre noi, uneori ușor de identificat, alteori mascând bine greutatea purtată înăuntru.

Copiii ce cresc alături de durere ajung adulții care fie duc mai departe trauma, fie se resemnează prin alte mijloace, fie încearcă să învingă toți monștri trecutului.

Tragediile copilăriei ne urmăresc întreaga viață. Impactul traumei din copilărie nu se dizolvă odată cu maturizarea, rămâne înăuntrul celor afectați, fiind declanșat de anumite momente. O cale de vindecare este introspecția, conștientizarea existenței durerii și încercarea de a o vindeca, prin amintirea constantă că nu este vina copilului pentru lucrurile suferite și prin căutarea sentimentului de siguranță.

Monștrii copilăriei sunt duri, înfricoșători și triști. Pe unii putem să îi învingem, cu unii putem să facem pace. Vindecarea este un proces lung și dificil, dar nu imposibil. Vindecarea nu înseamnă uitarea momentelor de suferință, ci acceptarea existenței lor, însă fără a le lăsa să dețină controlul.

Dintre toate tipurile de durere și dintre toate tipurile de răni, durerea sufletească și rănile lăuntrice sunt cel mai greu de tratat. Căci acestea nu se regenerează singure, precum un trup rănit. Acestea au nevoie de timp, afecțiune și atenție.

Monștrii pot fi de multe feluri, de exemplu cei din povești. Însă monștrii cei mai crunți sunt cei ce se ascund printre noi, ce poartă zâmbete largi și distrug speranțele unor copii.

Vise

Când suntem copii, viața pare atât de simplă. Nu suntem frământați de gânduri precum menirea umană sau sensul existenței noastre. Când suntem copii, visăm fără a ne lăsa înlănțuiți. Când suntem copii, iubim, credem, sperăm autentic. Simțim viața în toată profunzimea și simplitatea ei. Și toate acestea au o frumusețe aparte, tragedia o reprezintă însă faptul că, de multe ori, odată cu maturizarea, pierdem și aceste lucruri. Le închidem împreună cu amintirile, le lăsam pe raftul din spate al vieții noastre, le uităm, crezând că sunt copilărești. Și tocmai aici stă secretul, aici se află esența, în copilărie. Trebuie să încercăm să păstram alături de noi acest mod de a trăi, de a vedea fiecare zi ca pe o nouă șansă, de a visa și de a munci pentru realizarea dorințelor noastre, căci aceasta este adevărata formă în care putem simți și aprecia viața cu adevărat. Să nu ne lăsăm prinși de monotonie sau de răutatea existentă în lume. Adevărata filosofie stă in copilărie. Copiii știu ce este iubirea, iar felul lor de a iubi, pur, inocent și real oglindește o altă iubire, una desăvârșită si universală. O iubire pe care unii o numesc Dumnezeu, o iubire care ține lucrurile împreună, o iubire care ne motivează să mergem mai departe și care răzbate indiferent de întunericul din jur.

Această iubire care luminează lumea, care este temelie a existenței și care ne arată că nimic nu este pierdut încă, se află în fiecare dintre noi. Pentru unii a rămas ascunsă pe raftul amintirilor copilăriei, alții încă o păstrează alături de ei. Dacă vom reuși să o găsim și să o lăsăm să ne ghideze, vom putea recupera tot ceea ce am crezut pierdut. Vom putea face din lume un loc mai bun, vom putea vindeca toate rănile adânc ascunse din oameni.

Lumea nu este încă pierdută. Devine rece, dar încă mai există ceva anume care o ține întreagă. Încă mai sunt acele minuni care ne fac să mergem mai departe, pentru că, dacă le întâlnim, dacă stăm în preajma lor sau le ascultăm, vom simți că încă mai există speranță.

Care sunt acele minuni?

Copiii.