Radu ALDULESCU: O vară de neuitat în apogeul pandemiei

Pe 10 iunie, anul acesta, în vârful stării de alertă, am ajuns la mare, grație unei cazări gratuite, obținute prin cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, Cristian Jora. Ne știm de când aveam amândoi șase ani. Am descins, așadar, cu Alina, într-o stațiune aproape pustie, într-un hotel cu 100 de camere goale, dintre care am ocupat una cu vedere la mare. 

Una din cele mai mari fericiri de care am avut parte în vremea din urmă, provocată, la o adică, de pandemie, cu greu egalată de fericirea resimțită în zilele următoare, când am primit vestea reeditării Amantului Colivăresei, la Hyperliteratura, de la editorul și prietenul meu Andrei Ruse. Un bun prilej să-mi amintesc, iată, ce se întâmplă în acest roman, cu ce fel de propagandă se ocupă el... Mă rezum doar să spun că personajul central, Mite - Dimitrie Cafanu - este un înstrăinat și un revoltat difuz-confuz, din stirpea Străinului lui Camus și a Străinului lui Titus Popovici (un scriitor care avea tot ce-i trebuie pentru a deveni un mare romancier, pe care l-au ruinat compromisurile ideologice). Din aceeași stirpe, așadar, și totuși, de o altă carismă: Mite se formează și evoluează într-o lume ce etalează în ipostaze din cele mai diverse mizeria comunistă, cochetând totodată cu moartea, curtând-o cu o anume fervoare, ceea ce se vede nu numai în roman, dar și în filmul Terminus paradis, regizat de Lucian Pintilie după roman. Pintilie a prins esența romanului, s-a lăsat, ca să zic așa, devorat de ea, valorificând-o în stilu-i inconfundabil. 

Trecând acum din lumea romanului în realitatea de pe teren, simt nevoie să spun că ruptura din decembrie ’89 a transformat acea mizerie a comunismului care m-a obsedat în fel și chip în primele mele romane, într-un dezastru care, de asemenea, m-a obsedat și care s-a prelungit, pentru mine, până în apogeul pandemiei. 

N-am depășit, se pare, apogeul pomenit mai devreme. Dezastrul încă se cere metabolizat, pentru a ne căli viscerele. Guvernul a promis o relaxare, pe care n-a putut-o oferi. Vom continua să purtăm botnițe, respirația noastră e încă otrăvită. Ne luptăm cu virusul. 

Vom ocoli, pe departe, cârciumile, teatrele, cinematografele, stadioanele și alte stabilimente de cultură sanitară. Guvernul a promis, în schimb, alocații și pensii mărite. Guvernul a promis autostrăzi. Guvernul a promis bani pentru cultură. Guvernul a promis. Trăiască Guvernul!

13 august 2020

Cătălin GHIȚĂ: La cafenea

O singură întâmplare petrecută săptămâna aceasta, în centrul istoric al Craiovei, vă va permite să înțelegeți mai bine dialectica formă/fond din cultura română. 

Astfel, stând la o masă și citind o terfeloagă albastră (E.P. Thompson, The Making of the English Working Class), sunt întrerupt din lectură de un chelner care mă întreabă ce doresc să consum. Observ cu nedumerire că posedă mască, pe care o poartă însă oltenește, pe sub bărbie, ca să nu-l jeneze la răspândirea microbilor. Îmi permit să-l abordez direct: "De ce nu vă aranjați cum trebuie masca?". Zâmbește ștrengărește și-mi spune că el nu crede în coronavirus. "Bine, dar atunci de ce o mai purtați?". Devine serios și-mi zice că așa i-a poruncit patronul. "Păi, considerați că virusul ăsta e un fel de patron. Nu-l vede nimeni niciodată și, brusc, te pomenești că te lovește".

Mihai ENE: Poem epide(r)mic

Mă trezesc și mă spăl pe mâini.

Îmi beau cafeaua și mă spăl pe mâini.

Citesc și mă spăl pe mâini.

(Lectura e un virus teribil, dar nu foarte contagios.)

Mănânc și mă spăl pe mâini – de două ori, 

înainte și după, uneori și în timpul mesei.

Văd filme și mă spăl pe mâini în pauzele publicitare –

nici nu știți ce fac ăștia în filme, niște iresponsabili,

merg în baruri și restaurante pline ochi, se plimbă prin parcuri,

se ating, uneori fac sex cu necunoscuți/te fără să îi întrebe

dacă au 14 zile de stat în casă sau să le ia măcar temperatura înainte!

Mă uit la televizor și îmi vine să mă spăl pe mâini tot timpul –

sunt unele personaje publice după care îți vine să faci și duș!

Adorm și mă spăl pe mâini și visez că mă spăl pe mâini și

mă trezesc în mijlocul nopții doar ca să-mi împlinesc visul!  

Ștefan FIRICĂ: Recitiri, vingt ans après

Într-un august petrecut mai mult pe-acasă, o recitesc printre altele pe Henriette Yvonne Stahl. Am descoperit-o în anul de masterat, într-o primăvară târzie, când mi s-a întâmplat un lucru nerecomandabil unui cititor care se vrea profesionist: m-am vag îndrăgostit de autoare. Avea o scriitură descusută, ticsită de improprietăți franțuzomane, dar cu strania proprietate de a teleporta contradicțiile eroinei, pe care le bănuiam la limita suprasenzorialității. Așa mi se părea mie atunci, citind Steaua robilor, pentru cursul Elenei Zaharia-Filipaș.

Acum, la recitire, nu pot decât să mă întreb unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot. Un paradox mă mai intrigă, totuși. Henriette Yvonne Stahl scrie mai bine atunci când e mai puțin ea însăși, și anume în romanul ei de debut Voica, replică feminină a lui Ion. Îi reușește acolo una dintre cele mai memorabile țărănci din literatura română, ale cărei strategii de supraviețuire, ca femeie infertilă într-o familie tradițională, dominată de palma grea a bărbatului, ar merita mai multă atenție din partea studiilor feministe. Dar pe adevărata Henriette o descoperi acolo unde nu se "obiectivează" și unde o trădează stilul. Mai puțin în lăudatul Între zi și noapte, unde s-a zvonit că și-a amestecat cerneala Ion Vinea, și mai mult în Steaua robilor, cartea rebelă pe care la bătrânețe, înțelepțită, autoarea a repudiat-o.

Amatorii de biografeme, plantate la tot pasul în romane, le pot căuta în ficțiunea memorialistică Martorul eternității, cu condiția să nu se aștepte la mari indiscreții.

Născută o dată cu secolul XX și cu trei ani înaintea lui Anaïs Nin, Henriette aparține încă unei culturi a pudorii, chiar dacă scrie, sub umbrela ficțiunii, despre morfinomanie și excese sexuale. În plus, memorialista septuagenară are obiceiul de a-și filtra amintirile prin perdeaua de fum a unui spiritualism pe alocuri nesuferit.

Nu mă îndoiesc că cei care au cunoscut-o, tânără sau vârstnică, de la N. Carandino la Mihaela Cristea, au avut ce auzi de la această autoare mai presus decât cărțile ei.  

Doina RUȘTI: Litera Mov

În vara asta am ieșit puțin, de obicei pe căldurile cele mari, când asfaltul se face piftie, iar aerul se umple de litere, multe, de toate mărimile, constelații de litere. Tot Bucureștiul este asaltat acum, mai ales f-urile îmi sar în ochi, așa am crezut, de fapt, pentru că într-una din zile, când moțăiam pe terasa de la Lido, am văzut ceva colorat departe, spre Nottara, - o literă mov. Nu era lila sau violet sau mai știu eu ce nuanță, ci acel mov al mărilor homerice, știți, de altfel, ca vinul vărsat pe o față de masă imaculată. Primul impuls a fost să mă târăsc până acolo, cu tot soarele care urla la mine, dar n-a mai fost nevoie, pentru că venea ea, plutitoare, ca un gând pe care l-ai aruncat demult dar care continuă să te urmărească. Când a ajuns în dreptul meu am știut c-avea planuri cu mine și ținându-mă după ea, am dat nas în nas cu un Cobzar plin de amoruri. Unde alergi așa? - m-a luat el în primire, oferindu-se imediat să mă învețe să cânt. Așa se explică și poza de mai sus, prima din albumul meu de vacanță.