Am detestat de la bun început Facebook-ul și îmi mențin contul la capătul unor lungi procese de conștiință, doar pentru a păstra astfel legătura cu colegi universitari aflați departe și pentru a comunica mai rapid cu doctoranzii. O serie de motive ale acestui dispreț pe care l-am nutrit constant ar ține de etică: mi se pare că încalc orice principiu antiplutocratic atunci când, prin click-urile mele, nu fac altceva decât să îmbogățesc o minoritate de acționari ai unei rețele de socializare care posedă deja milioane sau chiar miliarde de dolari americani, după cum mi se pare aberant să dau apă la moară unor servicii secrete preocupate de supravegherea constantă a cetățenilor care, altminteri, se fac vinovate și de încălcarea flagrantă a drepturilor acestora în folosul unor guverne dubioase. Mai grav, aceste social networks, per ansamblu, au ajuns să posede mai multă putere politică decât administrațiile statale însele. Principalul motiv pentru care urăsc Facebook-ul se leagă însă de falsa democratizare a opiniei pe care rețeaua de socializare o impune în chip insidios.

Concret, persoanele care își creează cont pe Facebook nu o fac pentru a schimba opinii nevinovate cu prietenii sau rudele , ci, în general, pentru a epata. Acolo își prezintă ele în chip vulgar și zgomotos toate probele de excepționalitate pe care mințile deficitar educate le pot concepe: de la copii la vacanțe exotice și de la mașini de teren la locuințe de lux. Mai mult, Facebook-ul devine locul geometric al celor care scriu: poezii, proză, teatru, practic, orice. Acest lucru, nevinovat la prima vedere, nu a făcut decât să demonetizeze scrisul artistic al profesioniștilor: oamenii neinstruiți au impresia că două versuri abia însăilate pot sta cu egal orgoliu lângă poeme ale unor autori consacrați, fiindcă, nu-i așa?, status-urile sunt egale. Această democratizare în minus a scrisului profesionist a anulat și distincția publicării tradiționale, în volum: ce nevoie mai ai să citești cărți dacă poți parcurge, gratuit, bucăți de "geniu" pe rețeaua de socializare?

Ce se poate face? Mă tem că acum este prea târziu pentru a adopta soluții viabile: un boicot al Facebook-ului din partea scriitorilor profesioniști nu ar face altceva decât să accelereze răspândirea deșertului de originalitate și de competență, care deja amenință calitatea medie a status-urilor.

De asemenea, o mai bună reglementare a vieții private și a ceea ce ar trebui să implice aceasta (recte, caracterul personal) rămâne un deziderat utopic: oamenii obișnuiți nu vor ca viața lor privată să rămână un fenomen pur personal; din contra, se simt flatați dacă alții îi bagă în seamă, chiar dacă, de cele mai multe ori, aceasta se întâmplă for all the wrong reasons.

Îmi permit să închei, totuși, într-o notă pronunțat optimistă, cu speranța că boala civilizației post-industriale, plictiseala care se instalează rapid în psihicul comun odată stimulul inițial consumat, nu va întârzia să se manifeste. Odată instalată, l’ennui ne va salva pe toți indivizii raționali de această calamitate virtuală, care a pus între paranteze nu numai intimitatea și discreția, ci însăși ideea de bun-simț.