M-am hotărât să cumpăr cartea lui Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov pe la începutul acestei veri, într-un moment când eram preocupată de grădini, plante, parcuri, de vegetație în general (nu știu cât mi se întâmpla asta ca efect secundar al lockdown-ului, și cât din pricină că intenționam să scriu un eseu despre miraculos și fantastic în proza contemporană, pornind de la recurența elementelor vegetale cu virtuți vrăjitorești). Cert este că − deși în romanul lui Andrei Kurkov toate aceste elemente, y compris personajul din titlu, sunt relegate pe un palier secundar, fantasticul rămâne la el acasă,  combinându-se – ca la Gogol sau Bulgakov – cu comicul și cu grotescul, pe măsură ce lumea "reală" a Ucrainei postsovietice, prozaică în aparență, își dezvăluie configurația de cutie cu fund dublu, asemănătoare celor din recuzita oricărui iluzionist ce se respectă. 

Trecutul recent este revizitat în acest roman sine ira et studio, pe măsură ce personajul central – Igor  – descoperă o breșă în realul prezent, căpătând, prin mijlocirea unei vechi uniforme de milițian,  puteri supranaturale. Mai precis, capacitatea de a călători pe verticala timpului și pe orizontala spațiului, în Oceakovul anilor ’50, unde se petrec o suită de evenimente bizare. Procedeul mi-a amintit de o carte pentru copii, care mi-a căzut în mână în clasele primare, intitulată – dacă îmi amintesc bine – Talismanul de safir. Acolo era vorba despre o fetiță care, cu ajutorul talismanului vrăjit, putea să trăiască în orice epocă dorea, cu condiția să nu se amestece în destinul personajelor din istorie. Evident că la prozatorul ucrainian țesătura narativă este mai sofisticată, nota distintictivă a cărții fiind dată de știința autorului de a întreține suspansul, precum și de arta de a păstra – ca în toată literatura fantastică – posibilitatea unei duble explicații a evenimentelor. În plus, la Andrei Kurkov echivocul și umorul (de obicei negru) merg mână în mână, furnizând cele mai multe dintre detaliile care conferă farmec romanului. În primul rând merită menționate obiectele ce trec dintr-o lume într-alta, spre stupoarea eroului și spre deruta apropiaților săi: cambula proaspătă cumpărată din târg, de la seducătoarea Valka, filmele alb negru, lama cuțitului care îl rănește pe Igor etc. Lumile paralele comunică astfel între ele, iar ambiguitatea și misterul sunt, la rându-le – subminate în registru ironic – cum se întâmplă în discuția despre gustul irezistibil al cambulelor prăjite, devenite un soi de măr al discordiei între gospodine.

Un alt "obiect" cu rol de mediere este manuscrisul lui Iosip, tatăl "grădinarului" din Oceakov. Cartea bucatelor se dovedește o scriere stranie, care îl pune mai întâi pe gânduri pe Igor, apoi îl amuză; unele observații îi par demne de atenție, altele, dimpotrivă seamănă cu delirul unui nebun. Laolaltă cu rețete culinare propriu-zise, culese din înțelepciunea populară erau caligrafiate – după cum constată, perplex, personajul-cititor – "cu un scris rotund, de elev", multe considerații despre dependența destinului unui popor de mâncarea pe care acesta o preferă. Mai mult decât atât, feluritele alimente erau clasificate în "dușmănoase", "ostile", "naturale", "tămăduitoare" etc. (în cea dintâi categorie sunt incluse – nu se înțelege prea bine de ce – produsele din carne, pastele făinoase, algele, orezul, citricele, carnea de balenă și grăsimea). Dar de departe împărțirea cea mai plină de tâlc este aceea a indivizilor în "pădurari" și "grădinari", așa cum apare ea în capitolul Omul și mâncarea (conform taxinomiei lui Iosip "grădinarii" ar fi înclinați să privească lumea ca pe o grădină, în care încerci să repari ceea ce este rupt, să împodobești și să pui totul în ordine, în vreme ce pe "pădurari" i-ar atrage tot ce e sălbatic și ar prefera să trăiască în mijlocul lucrurilor rupte, în loc să construiască ori să renoveze).

Dacă ar fi să aplicăm această teorie și să căutăm corespondențe, omul din est s-ar încadra – cel puțin la prima vedere – în -a doua categorie, cea a pădurarilor (însă, ca în orice schemă maniheistă, lucrurile trebuie privite cum grano salis: mai interesant e  grădinarul  în care zace ascuns un pădurar, și vice versa). De altfel după mai multe pahare de votcă, coniac, vin acrișor de Oceakov sau samogon otrăvitor (uneori la propriu), contururile devin fluide, clasificările nu mai fac nici două copeici, iar granițele dintre realitatea prezentă și lumile paralele se pot șterge, ca prin minune, lăsând loc unui imens carnaval unde milițieni, pescari, bandiți și hackeri stau alături de hoți de vin, racheți, femei fatale și gospodine onorabile.

 La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.           

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019