Pe vremea când se afla pe bulevardul Dacia, Muzeul Literaturii avea o grădină, cu mese încăpătoare, o terasă-restaurant, plină de scriitorime. La orice oră te-ai fi dus, dădeai peste Ioan Cristescu, înconjurat de prieteni. Nici pe-atunci nu vorbea mult, dar când o făcea se ambala, pasional. Într-o zi ne-a spus hai să facem o revistă! Erau timpuri grele, după anul 2000; revistele literare lipseau ori erau blocate de grupuri, costurile erau imense. Părea o nebunie să faci revistă, pe-un timp ca ăla. S-a lăsat liniștea. Ce revistă să facem și cu ce? Cristescu și-a dres vocea și-a spus: Calul! Revista Calul. Asta era culmea! Un hohot de râs a umplut grădina. Minute în șir ne-am bătut joc de el. Groșan a spus câteva zeci de întâmplări legate de cai. Dar Cristescu chiar a scos revista aia, împreună cu Florin Codre, și-a fost un succes absolut. Era o revistă-magazin cultural, foarte elegantă, cu articole care atingeau subiectul. Asociațiile de hipism s-au abonat la ea, iubitorii de cai au cumpărat-o, dar o citea mai ales scriitorimea. Era a revistă foarte vizibilă, nelipsită de pe tarabe. A fost începutul pentru el, căci după această revistă a urmat Editura Tracus Arte, apoi au venit alte proiecte, colaborarea cu Academia Română, cariera universitară etc. Clădirea fostului muzeu cu grădină a fost retrocedată, dar Ioan Cristescu a făcut alt muzeu, lângă Biserica Albă. Desigur și acesta cu o grădină, mai mică, mai discretă, mai stilată. Ieri am fost până acolo, iar în curte medita un cal verde.

Zenob

1. Prima oară ne-am întâlnit în Grădinile Euforiei, din spatele vechiului muzeu. Ce-ți amintești din vremea aia? 

În spatele Muzeului Literaturii era o grădină, unde se întâlneau scriitorii, devenise un loc tradițional pentru contacte și mai ales pentru discuții. Lucram pe vremea aia la muzeu, dar stăteam mai mult prin grădină. Directorul de-atunci, Alexandru Condeescu, Dumnezeu să-l ierte, m-a întrebat într-o zi: Ioane, parcă ți-am dat un birou, unde este, că nu te văd prin niciunul? Da, este adevărat, dar a intrat o fată să lucreze la calculator, m-am scuzat eu, și de-atunci n-am mai dat pe-acolo, mi-am făcut biroul la masa aia, din grădină, unde stau Suciu, Groșan, Augustin Frățilă, prietenii, mulți. 

În grădina muzeului am cunoscut viața scriitoricescă, dar și artiști plastici, muzicieni − Mircea Tiberian, de pildă. Lumea îl considera un loc al boemei, deși nu era așa, ci mai degrabă o agora, de discuții foarte serioase. Eu nu țin minte să se fi discutat pe la mese futilități. Anecdotic sau hasidic, se vorbea despre cultură. Odată a apărut o fată, care nu era obișnuita grădinii, și-a cerut voie să se așeze la masa noastră. N-a spus nimic, a ascultat un oarecare timp, cu un pahar de apă în față. Bineînțeles cam pe toate mesele erau halbe de bere. Apoi a revenit zilnic, preț de vreo săptămână. Într-o zi a întrebat dacă poate să pună o întrebare. S-a făcut liniște. Era ceva nou. Mi-amintesc că eram cu Groșan, Gyuri Kazar, Ioan Buduca.  Se discuta mult,  pasional. Buduca era în perioada lui de ezoterism, preocupat de Steiner. Întreabă-ne, desigur, cu plăcere, a invitat-o Groșan, iar fata, pe care o considerasem până atunci un spion bizar, a spus ceva ce-avea să devină laitmotivul anecdotelor viitoare: Ce părere aveți despre poporul ilir? Groșan nu s-a pierdut cu firea - Hai, Buduca, răspunde tu că ești mai deștept! Și pe urmă discuția s-a întins mult. Fata n-a mai apărut după aceea. Erau momente de-astea ciudate, care lăsau în urmă o literatură întreagă.

Dar în Grădina Muzeului se făceau proiecte, se discuta despre cărți, era o emulație artistică reală.

2. Prin București umblă vorba c-ai fi avut un cal zburător. Este adevărat?

Mi-am petrecut copilăria într-un sat din Bistrița, iar ai mei aveau animale multe, printre care și cai. Prin urmare, pe la vârsta de 4 ani am urcat pentru prima oară în șa. N-am avut un cal zburător, dar am avut experiențe fabuloase legate de cai, mai ales de cei ai lui Florin Codre. Așa ne-am împrietenit, iar de aici a început revista Calul, un magazin cultural. Acolo am publicat texte din Miller, articole din varii domenii. Fiecare dintre noi are un cal zburător până la urmă. Dar depinde mult de culoarea pe care o are. Al meu e verde. Iar orice cal de culoarea asta trebuie să aibă și-un corn în frunte.

3. Hai să vorbim despre haine și despre literaturitatea lor!

Îmi plac hainele clasice, model Fred Vasilescu, dacă e vorba despre literatură. Ador costumele, cămășile de calitate. Cred că am peste 300 de cămăși. Îmi plac ceasurile, de multe ori nu foarte scumpe. Cel puțin în familie știu toți că sunt preferatele mele și când vor să-mi facă o bucurie îmi cumpără un ceas de ziua mea. Deși nu port cravată, îmi plac cravatele. Mă pot numi colecționar de cravate. Am vreo sută și ceva, de diverse modele. De câte ori plec pe undeva îmi cumpăr o cravată. Apreciez materialul, tipul de țesătură. Păstrez și acum cravata din liceu. Pe când eram elev, la Liceul Iulia Hasdeu, îmi cumpărasem o cravată bleumarin, dintr-un bumbac bun. Erau de două tipuri cravatele uniformelor școlare: unele din polistiren și altele de pânză adevărată, acestea din urmă găsindu-se mai greu. Eu aveam una și-o mai păstrez încă. În colecția mea mai există o piesă la care țin, o cravată bordo, primită cadou prin 2017. Am văzut-o la Galeriile Lafayette, la Paris. Era fină, elegantă, dar foarte scumpă. Un prieten, care a observat că-mi plăcuse cravata, mi-a făcut-o cadou, o zi mai târziu. E uni, o nuanță foarte specială, asortată cu un ac fin, ca un blazon.