Revistă print și online
Față de literatura franceză, care pornește la drum (dacă lăsăm deoparte scrierile hagiografice precum Cantilena Sfintei Eulalia ori Viața Sfântului Alexie) cu vestitele chansons de geste (cântece de gest cunoscute și sub denumirea de cântece de vitejie), literatura noastră și primele sale scrieri se prezintă sub forma cronicilor, a unor înșiruiri de date și evenimente, legate între ele nu prin logica dezvoltării istorice, ci prin simpla succesiune cronologică.[1]
Deși ne-am aștepta ca aceste scrieri (care apar destul tardiv nu doar în comparație cu spațiul francez, ci cu întregul Occident[2]) să fie în limba română ori, cel puțin, într-o limbă vernaculară, apropiată cât de cât de limba actuală, ele apar, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, în limba slavonă, pe atunci limba oficială de cult, iar cei care o foloseau nu se gândeau să-i ofere o altă întrebuințare. Nu aveau sentimentul că are un nou destin, unul cultural, pentru că nici nu prea aveau interes pentru acest lucru. Cu alte cuvinte, slavona sau, mai bine spus, medio-bulgara nu a avut niciodată anvergura unei limbi de cultură, așa cum este cazul limbii latine. Am putea spune că, dimpotrivă, la toate popoarele care au introdus-o, într-un chip sau altul, ca limbă bisericească, a rămas un privilegiu al unei mâini de călugări, întârziind înflorirea și efervescența culturii.
Identificându-se într-o manieră oarecum abuzivă cu ortodoxia, întruchipându-se ca un fel de emblemă a ei, slavona a făcut mai mult rău decât bine, adică a întârziat apariția unei literaturi române naționale, iar acest fapt e cu atât mai mult vizibil la un popor cu origini latinești căruia i-a fost reprimată, prin suveranitatea bisericească, năzuința de a scrie în propria limbă; întrebuințarea limbii române în scris se putea face doar excepțional sau sporadic de cei care scriau incidental, pentru trebuințele lor zilnice, fără să știe slavonește. În astfel de condiții, Nicolae Manolescu nota, pe bună dreptate, în Istoria critică a literaturii române I, faptul că atașarea unor texte slavonești scrise pe teritoriul nostru la ceea ce numim "literatura română medievală" nu e altceva decât "un complex de inferioritate mascat de proclamarea unuia de superioritate".[3]
Centrele de producție ale acestor scrieri cronicărești au fost fie curtea domnească, fie spațiul monahal; se consideră, în majoritatea cazurilor, că primele cronici au avut caracter oficial, adică au fost redactate la ordinul unui domn sau ale unui logofăt: așa numitele cronici de porunceală. Apariția, în chip straniu, a biruinței limbii române și a scrierilor cronicărești mai libere (adică unele dintre ele nu mai prezintă o dedicație, așa cum e Letopisețul...), deși a fost văzute precum o apariție mesianică, nu au produs acea efervescență cum e cazul literaturii occidentale, ci, într-un fel funest, literatura noastră s-a înscris într-un fel de zodiac al precarului. O spune foarte clar și Eugen Negrici:
"[...] de-a lungul unei perioade întinse de timp, literatura scrisă și pusă în circulație pe teritoriul statelor române nu a dat probe că aspiră cu intensitate la înnoire, că e mânată de ambiția primenirii repertoriului de teme și modalități stilistice, că vrea sau doar acceptă să se lase înrâurită de schimbările profunde de ton și de viziune ivite în vremea Renașterii ori inițiate, mai târziu, de Contrareformă".[4]
Cei care au curiozitatea și răbdarea să parcurgă cu o atenție deosebită textele produse de această perioadă în limba română vor avea surpriza că oferă, în anumite privințe, o imagine "miraculos" de omogenă, adică prezintă în diegeza lor un soi de factor coagulator oferit de căutarea obstinată a Divinității și a sensului moral al faptelor.
Aceste cronici ce reprezintă, cu o oarecare bunăvoință, începutul tradiției noastre literare nu sunt, în adevăratul sens al cuvântului, texte ori "forme" literare prin excelență, întrucât cronicarii, pe lângă faptul că nu cunoșteau, în cel mai empiric raționament, sensul vocabulei "literatură", nu și-au propus să conceapă scrieri literare, ci doar să redea faptele văzute cu propriii ochi pentru a rămâne posterității (fapt amintit, într-un fel sau altul, în scrierile lor).
Nu de puține ori s-a încercat o stabilizare contractelor cu Occidentul, în special cu literatura franceză, pentru a încerca să ofere acestor scrieri un caracter mai de "Doamne ajută", însă rezultatele sunt parțial convingătoare: suntem încă destul de departe de a avea acele studii după modelul occidental, unde argumentele stau în picioare neclintite și, în același timp, creează o unitate ori, mai limpede spus, fac o linie mare simplă. Cu alte cuvinte, oricât ne-am strădui să găsim niște linii cât de cât omogene ori organice între literatura noastră veche și literatura occidentală rămânem cu o simplă iluzie, întrucât nu avem argumente suficient de puternice și, mai mult de atât, nu avem nici cu ce să lucrăm, în afara unor fapte culturale bisericești și, în același timp, laice. Cei care se grăbesc să găsească niște linii destul de "șubrede" între spațiul nostru și spațiul occidental, așa cum remarcă și Negrici, sunt orbiți de "de falsul miraculos al lui Călinescu și dominați de dorința de o normalitate, o normalitate oarbă față de situația de pe teren"[5], și-au consolidat argumentele în tomuri cu litere de-o șchioapă "de parcă totul s-ar fi desfășurat la noi firesc, ca în cutare sau cutare cultură occidentală, de parcă ar fi avut de-a face cu un corpus evoluând organic".[6]
Un cercetător de literatură veche, în opinia mea, poate fi considerat medievist, întrucât el e singurul care știe cum să facă un text literar, un document să vorbească, știe unde să caute și ce să caute — lucru spus, într-o oarecare măsură, și de Paul Ricoeur[7] — pentru a oferi o exegeză dacă nu complet, cel puțin parțial, lămuritoare și care să deschidă noi drumuri de cercetare. Ai noștri exegeți, ce se vor a fi medieviști, nu numai că nu au ținut seamă de factorii esențiali la care apelează un cercetător de literatură veche (circulație, receptare, impact, raționamente estetice ș.a.), ci au mers atât de departe încât au denaturat faptele, au atribuit acestui corpus de texte veleități stilistice iluzorii. Ca să nu spuneți că sunt ipocrit, iată, de pildă, cum este analizată scrierea lui Neculce:
Neculce ne apare astfel ca ultimul scriitor român al epocii vechi în stare să compună la scara unui Miron Costin, într-un moment când istoriografia se redusese, ca orizont, ethos și mijloace artistice, la toată acea producție menționată, pe care Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat avea să o pună, artisticește, în umbră. [...]
În fond, mai puțin "ideologic“ sau om politic — și trebuie renunțat la clișeul pedagogic în favoarea realității — Neculce este structural un mare scriitor al cărui gen a fost tradiționala "cronică“, transformată de el în cele dintâi autentice memorii ale literaturii române. Ca mare scriitor și cel dintâi mare memorialist al literaturii române (egalat numai de Ion Ghica), trebuie, deci, citit acest cronicar. El deține în literatura română locul lui Saint-Simon în literatura franceză, pe care nimeni nu-l cercetează cu aceleași mijloace ca pe Voltaire sau Montesquieu. Nu este un educator, un creator de conștiință națională (tentativa de a face din el așa ceva l-a compromis de două ori, falsificându-l în două direcții opuse); el e notarul "balzacian“ al unei întregi epoci, născut și format într-o vreme tulbure și în cuprinsul unei clase ce nu mai trăia sub vraja gloriilor stinse, ci în atmosfera de pâră reciprocă la Poartă, de jafuri, războaie, spoliație financiară, molime, tâlhării, călcări de oști străine, năvăliri tătărești, ascensiune rapidă a unor puteri noi, curând dovedite la fel de rapace și cotropitoare, declin rapid al imperiului otoman. O epocă de contraste vii, de sfârșit și început de ev istoric, mai tulbure încă în Moldova, unde n-a existat un Brâncoveanu să clădească sub furtună până în ceasul al 12-lea. Un ochi de artist, o memorie prodigioasă, o sensibilitate, vie, capabilă să rețină și să coloreze totul în tonuri personale, o pană de mare scriitor puteau scoate din toate acestea o capodoperă literară, deci nu direct ideologică, și e ceea ce a reușit să facă Neculce.
Ca și contemporanul său francez care scria în aceeași vreme (Saint-Simon și-a redactat memoriile între 1723 și 1750), Neculce este supraviețuitorul unei mari epoci și martorul începuturilor unei lumi noi. Cea mai mare parte din cronică înviază o Atlantidă scufundată sub apele istoriei, dar trăind vie în inima cronicarului, care o recreează pentru generațiile viitoare cu magia artei. Lectura acestei cronici în care o jumătate de secol este desfășurată pe 300 de pagini dă senzația transpunerii aievea într-o lume de o extremă varietate și culoare, care nu și-a pierdut nimic din tonuri și viață "inima“ cronicarului păstrând-o și fixând-o în dinamismul ei originar. Structura saint-simoniană a geniului neculcian este izbitoare și uneori suntem înclinați să-l caracterizăm aplicându-i fără nici o schimbare formule emise în contul marelui francez. [...]
La baza reușitei literare excepționale a cronicarului Neculce stă o tehnică originală a narațiunii istorice, în care culminează totodată geniul narativ al poporului nostru și care valorifică pe planul artei faptele acumulate de-a lungul atâtor ani de viață. De fapt, întreaga cronică este prefigurată de cele 42 de legende din O samă de cuvinte, așezate ca într-un limb, întrucât autorul nu le conferea suficientă veracitate documentară. Nici când povestește legende sau fapte reale, Neculce nu-și schimbă tehnica. Ea constă în acumularea de fragmente narative închegate în jurul unui personaj, unei situații, unui eveniment, unele epuizându-se în câteva rânduri, altele acoperind zeci de pagini, toate însă având o autonomie artistică perfectă, de "atomi“ prin a căror integrare ia naștere întregul. E o artă rară de a face viu evenimentul, ca și o artă neîntrecută de a zugrăvi portrete. Dar compoziția prozodică rămâne bazată pe juxtapunere, materializând fluxul povestirii însăși, în detaliile ei infinitezimale, ce reconstituie ansamblul. Este un simț al dramaticului, al "înscenării“, extraordinar și permanent. Cronica poate fi divizată în sute de subiecte de nuvele și romane, de unde prolificitatea ei în cadrul literaturii moderne. De la marile scene istorice ca apariția lui Petru cel Mare la Iași (Saint-Simon ni-l descrie pe țar în călătoria sa franceză), pregătirea luptei, bătălia de la Stănilești, retragerea dramatică, toate decupându-se ca un adevărat roman istoric, la schița de nuvele romantice din episodul evadării cutărui deținut politic, binecunoscut ca viteaz, cronica ne trece prin față o infinită gamă de mijloace narative, toate legate interior cu mortarul stilului așa de puternic individualizat, care susține lectura, o înviorează, o pigmentează mereu cu reflecții și proverbe ("O adevărată poveste a vorbei“, cum arăta Călinescu). Istoricii literari au scos citate numeroase, ca dintr-o mină inepuizabilă, și nu se poate spune că o nouă lectură nu poate descoperi alte fragmente afară de cele deja celebre.
*Saint-simoniană este, la Neculce, tocmai enorma cantitate de fapte de toate felurile extrase dintr-o memorie infinită, unde stau alături domnii și dregătorii, cărturarii și obscurele apariții episodice prinse însă în plasa infailibilă a observației și puterii de expresie a cronicarului. Că în locul curții lui Ludovic al XIV-lea, teatrul de observație este realitatea românească a ultimelor decenii ale veacului al XVII-lea și primele din veacul al XVIII-lea (memoriile lui Saint-Simon cuprind perioada 1691—1723) și că în locul clasicilor francezi avem profilate aici, in contururi deopotrivă de legendă și documentar, figurile lui Miron Costin, Nicolae Milescu, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, acestea nu schimbă tipologia literară în sine, ciudatul paralelism de destine spirituale: ca și Saint-Simon, Neculce a fost un scriitor "pentru mai târziu“, fără prezența și influența în epocă a unui Varlaam, Ureche, Costin (tatăl și fiul), Cantemir. Însuși stilul său, straniu amestec de arhaism și uimitoare modernitate ("un style à la fois archaïque et tout moderne“), este o apariție unică în epocă, și va rămâne suprema izbândă de această natură a literaturii noastre vechi. Pe Neculce l-au descoperit, l-au admirat și imitat modernii, generația romantică, pentru care a devenit scriitorul de căpătâi, influența sa fiind ușor detectabilă la generația lui Bolintineanu și Alecsandri, ca și a lui Iorga și Sadoveanu. Încheind capitolul Saint- Simon, Lanson scrie: "Entre Voltaire et Montesquieu, il écrit comme il faut écrire pour être admiré au temps de Hugo et de Michelet. Quand la première édition de ses Mémoires parut en 1830, nos romantiques lui firent fête; et c'était justice: le duc de Saint-Simon etait des leurs“. Și Neculce asemeni...[8]
Neștiind prea bine cum să-și creioneze fanfaronada critică (aici nu poate fi vorba de exegeza unui medievist veritabil), acești ipochimeni au inventat, împinși de acea frustrare naționalistă bolnăvicioasă, terorii fantasmagorice, compromisuri și comparații de care nu era nevoie ori, mai limpede spus, pe care nu le merită aceste așa-zise scrieri care se vor a fi literare. Dacă noi, în calitate de cercetători și filologi, deformăm atât de mult un text și amestecăm valorile estetice ale diferitelor epoci, așa cum e în exemplul de față, într-un talmeș-balmeș de ce ne mai miră "complexele" și situația precară a culturii noastre literare? Care mai este rostul unei istorii literare și a studiilor dacă rolul lor nu mai e să spună adevărul și, implicit, să instruiască?
De la pontiful Călinescu încoace tot viețuim sub apanajul unei frustrări, preschimbată într-un naționalism bolnăvicios, încercând cu disperare să ne creăm o organicitate falsă a unei tradiții literare. Tradiția și organicitatea literară, așa cum afirma într-un eseu T. S. Eliot, "nu poate fi moștenită", ci "trebuie s-o cucerești cu mare trudă".[9] Evident, poetul englez se referă la raporturile pe care creatorii din diverse generații trebuie să le întrețină cu tradiția mai veche sau mai nouă în profitul operei proprii —lucru susținut, de altfel, și de Antoine Compagnon:
"Tradiția literară este sistemul sincronic al textelor literare, sistem mereu în mișcare, ce se recompune pe măsură ce apar operele noi. Fiecare operă nouă provoacă o rearanjare a tradiției ca totalitate (și modifică în același timp sensul și valoare fiecărei opere ce aparține tradiției".[10]
Ce-i drept, la noi nu poate fi vorba despre moștenirea și, totodată, truda unei tradiții literare, întrucât nici nu avea cine să o făurească. Cultura și, implicit, literatura noastră din acele vremuri, nu chiar atât de îndepărtate, duce lipsă de "știutori de carte" (fapt care se răsfrânge, într-un fel sau altul, și asupra zilelor noastre; epoca în care predomină analfabetismul funcțional — fie că vorbim de elevi, fie de profesori —, iar plagiatul e pus la loc de cinste): putem vorbi, în ceea ce pompos numim literatură română medievală, doar de o mână de intelectuali, adică câțiva boieri școliți în Polonia, Italia și, nelipsitul, Țarigrad, iar în afara acestora, prea puține (una sau două la o generație) fețe bisericești de rang înalt din ierarhia ortodoxă. E ridicol, mai ales în contemporaneitate, să fabricăm noi iluzii și fantasmagorii teoretice despre măreția literaturii noastre medievale când știm foarte bine că noi nu am avut scriitori de seamă precum Chrétien de Troyes, Marie de France, François Villon, Dante Alighieri, Thomas Kyd ș.a. ori minți luminate ca Sfântul Augustin, Toma de Aquino, William de Ockham, Boethius etc. Și, mai mult de atât, spațiile noastre bisericești și cancelariile domnești nu erau acele focare culturale, așa cum sunt cele din spațiul occidental (despre care ne-am obișnuit să vorbim cu atâta măreție și fascinație), adică noi nu am beneficiat, în adevăratul sens al cuvântului, de școli de copiști, scriptorii bine luminate, biblioteci cu manuscrise ori opere rarisime.
Problematica e că noi nu am putut să acceptăm aceste lucruri, ci am încercat din răsputeri depășirea grabnică a trecutului nostru literar, atingerea mult mai devreme (decât de realitatea confirmată istoric) a unui nivel artistic superior: fără să conteste evoluția reală a lucrurilor, fără să întoarcă în vreun fel cursul istoric ai noștri exegeți, în frunte cu Călinescu, au modelat evoluția tradiției noastre literare după bunul lor plac. Mai precis, acceptă prezentul și nu regretă faptul că literatura noastră a cunoscut, începând cu secolul al XIX-lea, adevărata renaștere, însă nu acceptă trecutul așa cum a fost, ci, dimpotrivă, umplu golurile inițiale după imaginea plinurilor ulterioare, adică fac trecutul să corespundă prezentului.
În pofida tomurilor și a teoriilor "ilustre" (ele rămânând, într-un mod mai mult sau mai puțin voit, lucrări de referință), trebuie să înțelegem că aceste scrieri cronicărești dau dovadă în diegeza lor de "expresivitate voluntară"[11], adică cronicarii, prin modul de a broda fraza, au ajuns la forma unor portrete literare, însă nu în mod voit sau, mai bine spus, conștient, ci din pură întâmplare. E firesc astfel să luăm lucrurile așa cum sunt, fără exagerări și fără adaosuri inutile, căci corpusul[12] de texte ce alcătuiește literatura noastră medievală (din care fac parte și scrierile analizate mai sus) este compus din salturi recuperatoare, scrieri tardive, puține și destul de instabile. Cu toate aceste, textele ce alcătuiesc literatura noastră medievală prezintă, totuși, o funcție, și nu rămân într-o suspensie haotică ori zonă amorfă, cu riscul să se piardă.
Funcția acestor scrieri — în loc să fie comparate cu "Dumnezeu știe ce" asemănări din literatura occidentală și să ajungem la niște teorii exacerbate — e fără dar și poate, utilizând sintagma oferită de Pierre Nora, aceea de lieu de mémoire[13] (sistemul de memorare permite un fel de decantare, de ierarhizare a informației într-un câmp al reprezentărilor, o reintegrare în diverse formule și situații), adică orice entitate semnificativă, de natură materială sau imaterială, care, prin voința umană sau puterea timpului, a devenit un element simbolic al moștenirii naționale, al moștenirii memoriale unei comunități, unei națiuni (în cazul de față al poporului, al culturii literare și al națiunii române).
[1] Cf. Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române, București, 1978, p. 13.
[2] "Este destul să ne gândim că primul text (păstrat) în limba română e posterior cu mai bine de două veacuri Divinei Comedii, că Biblia de la București apare la noi la doi ani după Eseul despre pluralitatea lumilor, că Neculce își scria Letopisețul aproximativ în același interval în care Swift concepea A Modest Propospal, că Țiganiada e încheiată în același an cu Childe Harold, că Bălcescul e contemporan cu Kierkegaard și Eminescu însuși cu Rimbaud și Lautréamont. Decalajul nu este neapărat unul de ordin valoric și invocarea lui Eminescu ține să sublinieze tocmai acest fapt" (Mircea Martin, G. Călinescu și "complexele" literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, p. 15.).
[3] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Editura Minerva, București, 1990, p. 7.
[4] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, București, 2008, p. 123.
[5] Eugen Negrici, op. cit., p. 119.
[6] Ibidem.
[7] A reconstitui un eveniment sau mai degrabă o serie de evenimente, sau o situație, sau o instituție, plecând de la documente, înseamnă a elabora o conduită de obiectivitate de un tip propriu, dar irecuzabil: căci această reconstituire presupune ca documentul să fie întrebat, forțat să vorbească; presupune ca istoricul (n.n. și medievistul) să meargă în întâmpinarea sensului din document, lăsând către acesta o ipoteză de lucru; tocmai această cercetare face ca deopotrivă urma să se ridice la demnitatea de document semnificant, iar trecutul însuși la demnitatea de fapt istoric. Documentul nu era document înainte ca istoricul să nu se fi gândit să-i pună o întrebare; astfel, istoricul instituie, dacă se poate spune așa, document pe urmele lui, pornind de la observația sa; prin aceasta el instituie chiar faptele istorice" (Paul Ricoeur, Istorie și adevăr, Editura Anastasia, 1996, p. 33.).
[8] George Ivașcu, "Un Saint-Simon moldav", în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Științifică, București, 1969, pp. 272-273.
[9] T. S. Eliot, "Tradiție și talent personal", în Eseuri, Editura Univers, București, 1974, p. 22.
[10] Antoine Compagnon, Demonul teoriei, Editura Ehinox, Cluj, 2007, p. 37.
[11] Vezi Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 2017.
[12] Este necesar să remarcăm, în ceea ce privește aspectul acestui corpus, explicația oferită de Nicolae Cartojan care redă într-un mod exemplar adevărata față a acestor scrieri: "[...] nu este în Europa o literatură mai zbuciumată în dezvoltare și mai năpăstuită în soarta ei decât literatura românească. Nu știu să mai fie multe popoare care să-și fi pierdut atâtea monumente de cultură ale trecutului său de cum am pierdut noi. Originalele primelor traduceri românești s-au pierdut; prototipul primelor noastre legende religioase apocrife nu se cunoaște; primele traduceri ale romanelor populare au dispărut; Învățăturile lui Neagoe nu le cunoaștem decât în copii târzii și defectuoase; cronica scrisă pe timpul și la curtea lui Mihai Viteazul nu ni s-a păstrat decât într-o traducere latină; cronica lui Grigore Ureche n-a ajuns la noi decât în compilația lui Simion Dascălul; De neamul moldovenilor și cronica lui Miron Costin le avem în copii posterioare, dintre care cea mai veche copie a cronicii datează din 1720. Și atâtea și atâtea altele!" (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, pp. 48-49.).
[13] Vezi Pierre Nora (ed.), Realms of Memory: the Construction of the French Past, vol. III, Columbia University Press, 1998, p. X.
Adrian Badea, absolvent al Facultății de Litere, Universitatea din Craiova, iar în prezent masterand la Studii Medievale, la Universitatea din București. A publicat proză scurtă în Teleormanul cultural și Oeuvre Jeunese Écritures AUF. Colaborează la revista Mozaicul, unde publică cronici și recenzii. Cea mai importantă dintre publicații este micul volum "Lucian Blaga și estetica barocului".