Stavroghin este o ființă victorioasă, pe care nimic n-o poate opri, deoarece el este amenințarea. Sigur, hotărât să facă răul, simpla lui apariție constituie o provocare fascinantă pentru ceilalți. Cu toate astea, siguranța i se prăbușește sub provocarea fragilă a unei fetițe care la un moment dat ridică pumnișorul spre el. Evenimentul vine într-un punct de maximă satisfacție, când eroul este fericit pentru că Matrioșa suferă. O ignoră, iar nefericirea ei îl face puternic. Totuși, când îl amenință cu pumnul ridicat, lumea lui se sfârșește brusc. Ea îl admonestează, clătinând capul, iar această imagine îl va însoți până la sfârșitul vieții:

"Ea începu deodată să clatine capul așa cum fac oamenii foarte naivi și care nu au maniere, când adresează cuiva un reproș; apoi își ridică brusc pumnișorul și mă amenință cu el de departe."

Gestul Matrioșei declanșează nu atât un sentiment de vinovăție. Dimpotrivă, pe Stavroghin îl jignește empatia copilului, dar și mai mult îl irită propriul său sentiment. Simpatia care se naște între el și Matrioșa devine incomodă, pentru că e de necontrolat, adică este o slăbiciune tipic omenească, pe care Stavroghin o consideră nedemnă. Încearcă să-și reprime sentimentele, recurge la tertipuri brutale, acuzând-o de furtul unui briceag. O tratează ca pe un om matur, apoi o ignoră. Fetița resimte abandonul lui Stavroghin ca pe o calamitate și se sinucide. Deși anticipă hotărârea ei, Stavroghin nu intervine. Inițial crede că moartea ei îl eliberează de afecțiunea instalată fără voia lui, dar, de fapt, capătă un sentiment de vinovăție grea, de nespălat. Sinuciderea Matrioșei se transformă în obsesie, iar Stavroghin este exasperat că nu poate să treacă peste acest sentiment. Pentru el faptul de a avea remușcări în legătură cu moartea Matrioșei constituie suprema umilință – aceea de a fi profund uman, în ciuda dorinței sale de a se elibera de orice sentiment.

În acest context, pumnul mic și amenințător al Matrioșei constituie un stimul capabil să deschidă sertarul în care Stavroghin își închisese predispoziția spre alteritate.

 În multe alte situații, gestul abia sesizabil devine hotărâtor pentru ființa conectată la sensurile lui profunde. Între amenințarea armei ucigașe și pumnișorul Matrioșei există o diferență infimă. Amândouă sunt amenințări teribile, dar aflate în sisteme de acțiune diferite. Sabia eroului care spintecă balaurul este propulsată de forța învingătorului, hotărât să înlăture răul din rațiuni mai mult sau mai puțin altruiste. Tot așa, chipul Gorgonei, bagheta magică ori fluierul seducător al păstorului sunt instrumente care transmit o forță expansionistă. Purtătorii unei puteri care atacă, au încredere deplină în rolul lor de eroi, fie că luptă pentru gloria personală, fie că luptă în numele binelui general.

 Cu totul altfel stau lucrurile în cazul gestului de amenințare venit din partea unei ființe fragile și care nu constituie o primejdie evidentă. Pumnul Matrioșei este valabil și de neînvins numai pentru Stavroghin. Amenințarea este fixată, de data asta, într-o ipseitate minată, în care zac o serie de proiecte reprimate. Ca și apăsarea unui buton,  pumnul mic al Matrioșei declanșează dezastrul general. Nu sunt importante nici moartea fetiței și nici remușcările unei ființe crude, ci gestul amenințător, croit pe măsura terorii interioare a personajului. Dacă amenințarea exterioară are partea ei sublimă, prin aceea că de cele mai multe ori include sensurile unei provocări, amenințarea venită dinăuntru este inelcutabilă. Ea se dezvoltă pe un șir lung de refulări și constrângeri care sunt eliberate instantaneu de un singur gest. Mecanismul nu este tipic pentru eroul de tip stavroghinian. În fond, orice act de amenințare se naște pe credința într-o întâmplare neîntâmplată, adică pe frica de neînlăturat, situată în miezul unui complex general: de a nu fi la înălțimea celorlalți oameni, de-a fi exclus, de-a fi ignorat. De aceea, însemnele autorității (sociale, paterne, conjuncturale) au forța de a reactiva locul anonim în care se află subiectul. Iar din această poziție a anonimatului, tot ceea ce are identitate constituie o amenințare certă. Comoara râvnită este păzită de un duh rău, vrăjitorul deține un obiect magic, împăratul are în mână sceptrul puterii, iar războinicul deține arma ucigătoare. În toate aceste situații, simplul gest are forța de a activa frica abisală a omului care și-a pierdut respectul de sine. Cutezătorii, trufașii, obraznicii înving pentru că transformă orice act amenințător într-o provocare. Eroul de basm se confruntă cu obstacolele întâlnite în cale pentru că el a plecat în lume știind că are de trecut aceste probe sau pentru că nu are de ales. De aceea, învinge fie motivat de scopul nobil al întreprinderii sale, fie înarmat cu naivitatea neofitului. În schimb, pentru eroul modelat după canoanele sociale nu există decât așteptarea din fața porții închise, ca în parabola kafkiană. Orice devine un obstacol pentru omul care nu-și poate depăși obstacolele interioare. De aceea, imaginea pumnișorului amenințător constituie un icon al neputinței lui Stavroghin. Demersul psihologic al personajului se construiește pe o ideologie de bravadă, care nu ia în calcul legăturile emoționale din viitor. Gestul Matrioșei are aceeași forță ca și admonestarea dascălului care îndreaptă arătătorul spre elevii săi sau ca sabia ridicată.

Rămasă în ipostaza drobului de sare, amenințarea fisurează afectiv și declanșează ample psihoepii, iar efortul de a o anula alimentează o desfășurare epică secundară, coborâtă în subterana dostoievkiană ori diseminată într-un univers al întâmplărilor banale, unde eroul care pare să-și accepte ratarea, își trăiește de fapt drama de a fi amenințat.

În toate aceste situații, actul amenințător constituie un nod narativ, un nucleu sintetic și conflictual, fiind totodată un centru în care funcționează cenzura exercitată asupra direcției epice.

(frag din La gestique de la menace - Cinematographic Art, Buc, nr.2/2008.)