În ziua aceea, plecasem cu inima strânsă, de parcă îmi prinsesem într-un batic toate visele și ele stăteau gata să zboare dincolo de calea ferată a privirii. Nici nu mai știu cum am ajuns în București, eu, cea care nu călătorisem până atunci singură în alt oraș, care aveam încă un soi de timiditate care se răsfrângea în ochii mari, în zâmbetul blând și încăpător de pace, cu toate flăcările și cu toate apele curgătoare, fluviale chiar, năbădăioase ale vieții care mă conținea plină de generozitate. Hotărâtă să mă înscriu la Universitate, la română franceză, rememoram anii de liceu și orele liniștite petrecute alături de colegele mele conștiincioase, lângă care nu construisem multe amintiri care să izbucnească în clinchet zglobiu, ci în pas repetat, fără impuls și fără chemare pe bulevardul castanilor ce își scuturau floarea în treceri de gânduri. Am luat metroul, studiind fugitiv sau atent chipurile oamenilor. Se intersectau în grabă, fiecare urmărindu-și căutările, care mai de care mai absenți, care mai de care mai prinși într-o lume interioară, din care nu răzbăteau decât câteva schițări de stări, câteva alunecări în lungul și în latul așteptării. Toți păreau a rămâne prinși într-o amânare a fericirii, într-o amânare a pașilor, dincolo de confortul rutinei pe care o savurau ca pe o ceașcă de cafea neagră, fără zahăr, necesară și cu un gust indecis, de treziri conjuncturale. Scrutam cu atenție inscripțiile de pe ziduri, scările rulante, treptele afectate de pași, de timpul umed, cărnos, care mușca pofticios din tot ce întâlnea în cale. Urmăream indicațiile pentru a fi sigură că ajung acolo unde doresc. Și acum urmăresc semnele, atât pe acelea care îmi arată dacă mă îndrept spre ținta căutată, cât și pe acelea care mă ghidează pe harta întâlnirilor cu cine și cu ce contează. În fond, orice om contează, chiar dacă unii își întind mai aprig brațele pentru îmbrățișări și cuibăriri de vise. Acum, folosesc waze-ul prin locuri mai puțin cunoscute și conduc, ascultând vocea amorfă care mă anunță ce colț, ce intrare, ce deșteptare se cască în intersecția unor alegeri. Și atunci, alesesem o cale, dar calea nu mă alesese pe mine, mă purta doar pe un drum care să îmi înfățișeze grandoarea existenței între cotloane și luminișuri de căutări.

Am străbătut Bucureștiul de la gară până la Universitate, plină de o curiozitate adolescentină, știind că locul îmi poate amprenta parcursul prin ferestrele și ușile care îmi deschideau viziunea, prin oamenii care m-ar fi renăscut, prin experiențele posibile, trăite împreună. Nu îmi amintesc dacă era cald, dacă era răcoare, știu doar că era vară și că îmi purtam speranțele în priviri ca pe niște iriși care își unduiau nălucirea, gata de înfloriri. Universitatea impetuoasă mi-a primit, ca o doamnă în vârstă, elegantă, cumpănită, pașii. Îi urmăream pe ceilalți tineri care se perindau pe culoare, pe scări, împleticindu-se parcă, unii cunoscători ai clădirii, alții mai puțin, exact așa, ca mine. Am ajuns la secretariat, descoperind cu uimire și regret, că în anul acela, nu se mai făceau cursuri la fără frecvență, asa că trebuia să revin anul următor pentru a mă înscrie. Am ieșit din clădirea impresionantă plecând agale, pășind monoton pe trotuarul de lângă șoseaua largă ca viitorul care părea că își cască gura să mă prindă în hăul unei necunoscute călătorii. Oamenii păreau fantome care se fulguiau pe lângă trupul meu subțire, unduitor. Părul blond îmi flutura pe lângă ureche zumzetul străzii, o stradă diferită de cele ale copilăriei, de cele cunoscute, străbătute și răstrăbătute cu diminețile și zilele întregi, prinos de dăruire pentru întâmpinări mai mult sau mai puțin știute.

Deodată, privirea mi se lumină, pironită pe chipul multiubit al tatălui. Apăruse brusc în fața mea ca o aripă de argint a amiezii. Era îmbrăcat la costum, cum îi era obiceiul, zâmbea, avea mișcările agere și hotărâte ale omului care știa a stăpâni oamenii și locurile prin prezența-i carismatică. Pentru mine, omul acesta era fascinant, ca o cometă în jurul căreia gravitaseră toate sentimentele mele dinspre copilărie spre timpul care mă sculpta în ochii îngerilor. Ca din senin, apăruse pe strada aglomerată, exact acolo unde mă așteptasem mai puțin să îl întâlnesc. Ochii mei clipociră a zâmbet larg, izvorât din fericirea că îl vedeam. Am alergat entuziasmată, uimită și l-am strigat cu un ochi râzând și cu altul abătut, totuși, ca în basmele cu care îmi legănase copilaria, când îmi povestea seară de seară despre împărați, prințese, ființe de lumină și făpturi umbroase, ghizi în teritoriul interior pentru decantările întâmplărilor care mă colindau.

— Tată! Ce faci pe aici?

— Uite, cu treabă! Tu?

— Am fost la Universitate. Am aflat că anul acesta nu sunt cursuri la fără frecvență. Va trebui să revin anul următor.

— Asta e, tătuțu! Nu te necăji! Totul are un sens. Oare nu e mai bine dacă te apuci de pregătire la engleză și rămâi în Ploiești, dacă tot ai luat în iunie postul de învățătoare? Nimic nu e întâmplător, tăticu! Ceea ce acum ți se pare un necaz, s-ar putea ca, peste o vreme, să devină o binecuvântare, pentru că vor fi oameni noi care vor face parte din viața ta, te vor însoți la nevoie, te vor inspira, oameni providențiali, care ar putea avea o înrâurire capitală asupra existenței tale. Sunt locuri precum oamenii, care își lăsă parfumul în sufletul tău ca florile de salcâm. Sunt locuri pe care le cunoști în trecere, care te încap pentru o vreme și locuri care te primesc iremediabil, locuri de unde îți iei avântul, pe care le porți în suflet, care păstrează amintirile intacte, în care rămâi și locuri în care te întorci exact atunci când este timpul potrivit pentru coacere și rod, pentru a fi tu însăți, oriunde, hrană și bucurie, atât pentru tine cât și pentru ceilalți. Stai liniștită! Știe Dumnezeu ce face! Ar fi bine să te gândești și la această posibilitate, de a te reorienta, dacă tot a apărut acest impediment. Privește-l ca pe o șansă de a îți îmbunătăți abilitățile de a conversa în limba engleză și de a fi mai aproape de casă! Ți-ai păstra, în felul acesta și postul obținut, nefiind tot timpul pe drumuri. Știu că îți doreai să vii mai des în București, să ai contact cu oamenii de aici, oameni de la care ai ce învăța, să fii mai aproape și de colegii tăi, dar Bucureștiul este la doar 60 Km de Ploiești, la el te poți întoarce oricând, atunci când ai nevoie, chiar și în cu totul alte împrejurări. Alegerea îți aparține. În orice provocare, este un dar care îți deschide porți ce te pot îmbogăți, te pot ajuta să evoluezi. Crezi că oricine are șansa de a găsi un loc de muncă dorit imediat după ce termină liceul, chiar în localitatea unde își are domiciliul și având-o colegă chiar pe una dintre prietenele cele mai bune din copilărie?

Tot într-o clipă, am observat silueta ispititoare a colegei lui, Melania, o blondă zâmbăreață, sociabilă, pe care o știam divorțată, despre care îi mai auzisem discutând, când și când, pe el și pe mama. De asemenea, l-am zărit pe finul Alexandru, cel care era, ca ei, impresar la Federalcoop. Pe de o parte, ascultam sfatul tatălui, pe de alta, începusem să fiu preocupată de întrebarea: ,,Ce căutau ei prin București câtă vreme aria lor de lucru era în Prahova? Poate că și el venise să se intereseze de facultate, dar preferase să mă lase să mă descurc singură, cultivându-mi autonimia, plăcerea de a descoperi, curajul de a mă avânta pe teritorii neștiute, privindu-le ca pe niște puncte cardinale necesare în atingerea succesului. Îi admiram frumusețea acelei femei, grația, capacitatea de a se face plăcută. O comparam în gând cu mama, cea care era atât de devotată nouă, care trebăluia de dimineața până seara, o femeie expresivă, șatenă, cu ochii castanii, foarte frumoasă, de altfel, și ea, care părea că uitase, însă, că lumea e mai mare decât drumul dinspre casă și locul de muncă. Finul mi-a zâmbit calm, m-a îmbrățișat bucuros de întâlnire. Capacitatea de dăruire a tatălui, de a se conecta cu oamenii dragi îmi erau bine cunoscute. Mă iubea cu o dragoste de netăgăduit, îmi declara iubirea zilnic și prin cuvinte și prin fapte, gesturi pline de tandrețe, prin cadouri, prin prezența incontestabilă în ceea ce conta pentru mine. Dragostea lui era sigură ca respirația. Relația lui cu mama fusese un permanent puzzle pe care încercasem să îl dezleg zilnic pentru a putea să mă apropii de oameni. Le citeam stările pe chip, le tălmăceam emoțiile în intonația vocii, le descifram visele în spațiul prin care coborau sau urcau în energia casei. Relația dintre ei fusese primul spațiu pe care îl explorasem cu răsuflarea tăiată, în tăcere sau în joacă, cel care îmi deschidea căile în comunicarea cu ceilalți. Bucureștiul devenise brusc un loc al conștientizărilor, unul în care îmi traversam trăirile, în căutarea unor răspunsuri care să mă miște înspre ce este potrivit în firea lucrurilor.

L-am îmbrățișat fierbinte pe tata, i-am salutat senină și pe ceilalți și m-am îndepărtat, îndreptându-mă spre Gara de Nord ca înspre un nod gordian din care ieșeam împăcată cu viața, găsindu-mi poziția potrivită pentru păstrarea încrederii că voi lua decizia care va da sens și împlinire drumului care mă aștepta să îl străbat ca un far, căci, încă de pe atunci, știam că oriunde aș fost, aș fi încercat să ating într-un mod semnificativ, bun, existența celor care îmi erau alături. Nu era îndoială că drumul meu trecea prin inima copiilor, a oamenilor, indiferent de vârsta lor.

Surprinzător, răspunsul vieții a venit la scurt timp. După câteva luni, bunica, mama tatălui, a paralizat, rămânând la pat încă 11 ani după aceea, iar la nici un an distanță de această întâlnire întâmplătoare prin București, la doar 46 de ani, tata a trecut în lumea rugătorilor, fiind în sufletul meu, îngerul care m-a vegheat nestrămutat pe toate căile înțelese sau mai puțin înțelese. Dumnezeu știa drumul și oamenii, călăuzindu-mi pașii, gândurile, acolo unde era mai mare nevoie de mine, sau acolo unde aveam nevoie de anumite experiențe.

Bineînțeles că am revenit în București cu alte ocazii, ca la un teritoriu al inspirației, pe care îl primesc în piept, între respirații, un spațiu al vechiului și al noului, al istoriei și al hotărârilor ce își întind brațele până în Ploiești, acasă, în și dincolo de mine, în poezia poziției de învățător, profesor, de om iubitor al cuvintelor.

Descifrez continuu gustul inconfundabil al vieții care merită trăită cu toate aromele, făpturile, lăcașurile care ne primesc ca oaspeți de onoare și pe care suntem datori să le înnobilăm cu ceea ce facem sau nu facem, de la claviatura unei existențe care vibrează în esențe, povești memorabile, onorând drumul și oamenii cu dragostea.