Iain Reid, Intrusul, trad. Andreea Florescu, Curtea Veche, 2022

Înainte să citesc cartea lui Iain Reid, Intrusul, am văzut, în urmă cu câteva luni, filmul, Foe, în regia lui Garth Davis. Paul Mescal tocmai a câștigat anul acesta premiul British/Irish Performer of the Year, în cadrul London Critics Circle Film Awards, pentru unul dintre rolurile principale din Foe.

Când am început să citesc cartea, nu știam că este la originea filmului, dar am recunoscut imediat, și când spun imediat mă refer chiar de la a doua pagină, subiectul și desfășurarea poveștii. Și asta pentru că filmul este bine făcut și urmărește îndeaproape linia narativă a cărții, lucru care nu poate fi decât lăudabil. Am vizionat filme făcute după cărți mai complexe, cu mai multe planuri și personaje, și care au reușit să creeze vizual și narativ o atmosferă de neuitat pentru cinefili și care sunt un plus (și) pentru cei care nu au ajuns la lectura cărților respective. Mă refer în primul rând la Cloud Atlas (regia Tom Tykwer, Lana Wachowski, Lilly Wachowski, după volumul omonim a lui David Mitchell) și la The Hours (regia Stephen Daldry, după volumul lui Michael Cunningham), pentru că sunt două dintre filmele mele preferate, dar, din fericire, lista e lungă și aș putea continua cu multe exemple. Așa că, pentru transpunerea în film a unei linii narative atât de simple, munca nu putea să fie foarte complicată.

Am spus linie narativă simplă, și nu simplistă, pentru că subiectul cărții (și de acum înainte voi face referire doar la carte), care poate fi transpus la fel de bine și într-o piesă de teatru, tratează un subiect pe cât de vast și complex, pe atât de la îndemâna tuturor: relațiile de cuplu, empatia sau lipsa ei în acest cadru și, în cele din urmă, ce înseamnă iubirea. Aici, spațiul se lărgește, pentru că subiectul este plasat în contexul inteligenței artificiale: practic, soțul (Junior), pleacă într-o misiune în spațiu, iar soția (Hen) rămâne la ferma lor izolată, împreună cu o formă de inteligență artificială, creată identic după chipul și asemănarea lui Junior, furnizată de guvern femeii pentru a trece mai ușor peste perioada de separare de soțul ei.

Unul dintre subiectele principale ale cărții este iubirea, în termenul ei cel mai absolut. Și spun în modul ei cel mai absolut, trecând dincolo de granițele religioase, intrând în teritoriul spiritualității și universalității: putem iubi orice? Putem iubi o mașină? O inteligență artificială? Bărbatul creat de guvern pentru Hen este o reproducere fidelă a lui Junior, iar spre finalul cărții autorul dezvăluie faptul că interacțiunea dintre Hen și Junior pe parcursul întregii povești este de fapt interacțiunea dintre Hen și replica lui Junior. Care dă dovadă de inteligență emoțională. Este această inteligență emoțională a mașinii cea care o face pe Hen să dezvolte sentimente la rândul ei față de robot? La finalul poveștii, realizăm că toate sentimentele și stările contradictorii pe care Hen le are față de “soțul" ei au ca sursă conflictul pe care îl generează în ea faptul că obiectul iubirii ei (un sentiment de acceptare și resemnare care, treptat, devine iubire) nu este uman. Neștiind însă acest lucru de la început, cititorul parcurge povestea cu sentimentul că este vorba despre un cuplu obișnuit, care are probleme de comunicare. Întoarcerea adevăratului Junior o face pe Hen să realizeze că sentimentele pe care le are față de robot sunt mai reale, mai autentice decât cele pe care le are față de soțul ei: doi oameni cu structuri psihice diferite și cu dorințe diferite. Hen își dorește noutate, aventură, libertate, independență (lucruri pe care le-a realizat despre ea însăși prin intermediul interacțiunii cu robotul), Junior își dorește stabilitate, predictibilitate, siguranță și izolare la ferma la care trăiește.

Cartea surprinde subtilitatea comunicării de cuplu, nuanțele pe care aceasta le are și cât de importantă este compatibilitatea psihică și emoțională între doi oameni sau, de ce nu, între un om și un robot. Finalul merge spre linia așteptată, și anume despărțirea, care, însă, spre deosebire de lumea reală, nu este dureroasă: Hen pleacă spre libertate și probabil spre un nou partener, mai potrivit pentru ceea ce a devenit ea în urma interacțiunii cu robotul și cu ea însăși, iar Junior rămâne la fermă cu o înlocuitoare a lui Hen, o altă inteligență artificială creată după fizicul și obiceiurile zilnice ale fostei lui soții, în fapt o nouă persoană, o nouă soție care are o personalitate mai potrivită cu ceea ce este Junior din punct de vedere psihic, cu slăbiciunile și vulnerabilitățile nerezolvate, dar menajate de o soție care îl acceptă și îl admiră așa cum este.

Titlul cărții este Intrusul, iar un intrus poate lua mai multe forme: gândacii din casă, reprezentantul guvernului, forma de viață artificială și, în ultimă (sau primă) instanță, partenerul de viață.

Cartea deschide subiectul viitorului relațiilor interumane, al relațiilor de cuplu și pune sub semnul întrebării instituția căsătoriei și a durabilității acesteia în condițiile în care oamenii se dezvoltă și ajung lângă parteneri care au fost potriviți în trecut, dar care în prezent și viitor nu mai sunt alegeri potrivite pentru evoluția proprie – și aceasta este tema principală a cărții lui Iain Reid. Subiectul relației omului cu inteligența artificială, al beneficiilor, dar și al riscurilor pe care această relație le presupune, a fost tratat și în alte cărți, în alte filme (Terminator, Black Mirror: Be Right Back, Ex Machina etc.). Faptul că în ultimii ani subiectul este deschis atât de des este o confirmare în plus a avântului pe care inteligența artificială în are în prezent și a tuturor ariilor în legătură cu care aplicarea acesteia va schimba fundamental felul în care omenirea va evolua în viitor.