N-am avut niciodată cap de matematică. Într-a zecea sau a unșpea am spus o poezie ca să mă treacă. Eu și G, în râsetele clasei. Profei îi era imposibil să ne lase corigenți, asta ar fi pus-o într-o situație dificilă, nevoită probabil să dea explicații dirigintei sau directorului, dacă nu cumva chiar mai sus, părinților noștri, care ocupau la mijlocul anilor 90 funcții importante în oraș. Ca să nu pice prost, nu i-a rămas decât să ne facă de râs în fața clasei sau cel puțin să încerce asta, întrebându-ne cu un aer serios și hotărât, ca și cum soarta noastră ar fi depins de ea, ce poezie am pregătit. Din ce-mi amintesc, am recitat "Mai am un singur dor", pe jumătate rușinat, pe jumătate ușurat că scăpam doar cu atât, dar G, fără nicio jenă, a recitat "Cățeluș cu părul creț" (deși, mult după terminarea liceului, într-o discuție despre momentul respectiv, își amintea că, deasupra băncii, pe unul din tablourile agățate de perete, erau versurile unei poezii care-l salvase), iar momentul poetic a fost acompaniat de un șuvoi de râsete care-a măturat ultimele rămășițe de rușine și anxietate, din aceea care te cuprinde când ești pus să ții un discurs în fața unui public, chiar dacă era vorba de colegii de clasă, dar asta doar în ceea ce mă privește, pentru că G nu era cuprins de nicio neliniște. Față de gimnaziu, unde notele de 9 și 10 erau regula, cele mai jos de 8 mă îngrijorau, iar un 5, luat odată la o lucrare de control la fizică a fost un dezastru (nici pentru fizică n-aveam cap), în liceu stresul pentru note bune dispăruse complet. Activitatea principală începea dimineața, la prima oră, în barurile din apropiere, unde o zecime din elevi se trezea la o cafea, o sută de rom sau vodcă, în fum de țigară și, uneori, joc de cărți, mult înainte de apariția smartfoanelor, când ne priveam în ochi, iar cuvintele n-aveau nevoie de un mijlocitor electronic. Locul preferat era "Scorpion". Țin minte un început de săptămână, în plină iarnă, când mă hotărâsem să particip la toate orele, eram motivat, aveam temele făcute, am stins țigara și am intrat pe poarta larg deschisă, am virat dreapta spre intrarea în clădire și m-am lovit de D, care mergea hotărât în direcția opusă. Era zăpadă peste tot și un ger din acela care te împiedica să respiri, și, probabil, tocmai din motivul ăsta tăcerea a fost singurul răspuns al lui D la întrebarea mea: "ce dracu faci, mă? Iar chiulești?", și am avut impresia că l-am deranjat dintr-o misiune extrem de importantă, în urma căreia lumea ar fi fost salvată, pentru că nu s-a oprit, n-a schițat niciun gest care să mă facă să cred că auzise întrebarea, iar pasul i-a fost și mai hotărât, cu bărbia în piept și pletele în vânt. Am mai făcut și eu doi pași spre intrare, apoi m-am oprit. După cinci minute eram alături de ceilalți chiulangii, liber și nemuritor ca orice adolescent și, în același timp, cu toate problemele lumii pe cap sau, cum spusese Eugen Simion, aflat odată într-o vizită la liceul nostru, cu ocazia unei ore deschise: "în sufletul liceenilor e un rai și un iad în același timp."

După terminarea liceului, timp de mulți ani, am avut un vis care se transforma, cu fiecare repetiție, într-un coșmar. Se făcea că eram în ultimul an, cu câteva luni înainte de bac, îngrijorat până la disperare de mulțimea absențelor, hotărât să mă îndrept pe ultima sută, să trec clasa, să iau bacul (nu numai să-l iau, dar să-l iau cu brio). În majoritatea viselor, neliniștea apărea în legătură cu absențele de la ora de sport, pe la care nu trecusem cu lunile, iar în vis îmi făceam curaj să mă interesez de numărul lor exact și speram să mi se mai dea o șansă. Pe unul din profii de sport îl chema Șachi. Era o poreclă, de fapt. Legenda spune că intrase odată în cancelarie, ușor abțiguit, supărat, din cine știe ce motiv, pe ceilalți colegi, spunându-le că ora de sport e la fel de importantă ca celelalte și, chiar dacă el nu se pricepe la autori importanți, cum e Shakespeare (pronunțat "Șachespeare"), se așteaptă să fie respectat. Atunci s-a născut porecla. Odată, printr-a noua, a vrut să ne învețe săritura la capră. Doi colegi au mutat aparatul cu patru picioare în mijlocul sălii, o saltea a fost așezată în fața lui și o trambulină în spate, iar proful, mic de statură, și-a luat avânt, a urmat bătaia pe trambulină, desprinderea, a pus palmele pe aparat și a rămas înțepenit, pentru câteva secunde, cu picioarele bălăngănindu-se de-o parte și de alta a caprei, înainte să cadă, precum un sac de cartofi, pe saltea. Altădată eram aliniați în curtea școlii, iar proful ne ținea un discurs în timp ce bătea o minge de baschet. La un moment dat, mingea n-a mai ascultat de indicațiile mâinii și a luat-o la vale, rostogolindu-se prin curte, însă Șachi n-a băgat de seamă și a continuat să-și miște mâna în sus și-n jos, coordonând mișcarea unei mingi nevăzute.

Evident că nu toate întâmplările au fost amuzante și nici de chiulit nu-mi permiteam s-o fac la toate orele, mai ales la română, unde profesoara ne era dirigintă, dar nici n-am simțit presiunea de a performa, chiar dacă uneori mi se amintea de sor-mea, care terminase liceul între primii cinci, cu un an înainte ca eu să intru.

Tot într-a noua, ba chiar și într-a zecea, seara, după ore, mergeam uneori la sala de Bingo, aflată pe Bulevard, între Gelaterie și discoteca No Limit, deși locul principal de întâlnire, mai ales în weekend, era Pionerul, un bar cu o curte imensă, cu mese așezate împrejurul unei fântâni arteziene, locul în care era imposibil să nu dai peste cineva cunoscut, locul care, timp de mulți ani, a fost cartierul general al liceenilor, unde îți dădeai întâlnire cu ea sau unde sperai s-o vezi și să-i vorbești, sau să-ți iei o bere de care să tragi toată seara, să afli ultima ispravă a lui X, să asculți 2Unlimited și La Bouche și East 17 si Prodigy, locul în care ne-adunasem odată să vedem ce e de făcut după o aventură în afara orașului, încheiată cu o noapte petrecută în sediul poliției și care amenința să ia o turnură dramatică, locul în care se făcea și se desfăcea lumea.

La balul de sfârșit de liceu n-am participat. Nu mai știu care-a fost motivul, poate că undeva, într-un colț al minții, n-aș fi vrut să se încheie, dar îmi amintesc ultima zi de școală, când am primit "Jurnalul" lui Mihail Sebastian, pe a cărei primă pagină diriginta îmi scrisese enigmaticul: "pentru un apropiat care a reușit să ne rămână necunoscut."

Cu cât mă gândesc mai mult la acei ani, cu atât îmi amintesc alte și alte întâmplări, uneori chiar în detaliu, din care una tragică, legată de dispariția prematură a tatălui, întâmplări care ar merita povestiri separate și cuvinte care îmi lipsesc.