Era Artist, dar gândea adeseori în cifre. Câți franci sau câte centime mai avea în buzunar. Câte bucățele de pâine de secară ascunse în geanta cu pensule și culori. Câți bărbați se bucuraseră înainte de trupul ei. Cam trei clienți pe seară și lucra patru nopți pe săptămână. Exceptând acele perioade în care trupul i se curăța de sângele rău și zilele mai slabe, pauzele și sărbătorile, aduna 30 de clienți pe lună. Muncea de patru ani. Adică 1440. Poate că unii se repetau. 1440 de împreunări, de organe îndesate în trupul ei. Și dacă privești mai de aproape?

În ochii aceia albaștri tremură umbrele oboselii, a sfârșelii trupului și a visurilor terfelite, năzuințe din care mai păstra o țesătură ștearsă, încărcată de mirosul îndepărtat al copilăriei. Dar privirea îi era adâncă, o amprentă a întregii vieți. Îi putea citi trecutul din nuanțele și umbrele irisului, întunecimi și lumini în care soarele scălda noaptea, iar întunericul potența lumina.

În ochii ei era întreaga Lege a Culorilor, căci era Artist și tehnica, perspectivele, regulile, pe toate le respecta. Dar tot ce era tratat în sute de volume, încăpea și în cele două bobițe umede din găvanele capului acestei prostituate.

Căci el prefera oricând o femeie căzută ori un cerșetor celei mai înalte catedrale din lume. Căuta sufletul înainte de ziduri, vitralii și ogive. Căci arta era făcută să dureze, să îngenuncheze timpul, și asta se întâmpla doar dacă pictura transpunea viața. Mai bine spus, pictura trebuia să trăiască, nu doar să copieze mediul înconjurător.

Se luase la trântă cu anotimpurile, studiase fiecare frunză, pădurea și toate bălțile care-i ieșiseră în cale. Respecta, iubea natura, căci ea reprezenta calea spre artă. Buchisise mai multe tratate de anatomie pentru artiști. Privea, înghițea, respira, studia, trăia culori, nuanțe și umbre. Dar și-ar fi dat o ureche pentru a pune pe pânza albă, pânza care-i urla că-i doar un idiot, viața din ochii acestei prostituate.

Era în atelierul lui. O cămăruță sărăcăcioasă, dar cu o fereastă suficient de lată. Pereții crăpați erau plini cu studiile făcute de-a lungul anilor. Progresul se vedea acolo, ca traseul unei ascensiuni montane. La fel de bine, putea să fie într-un palat. Femeia care-i poza, obosită și terfelită de atâția bărbați, ardea dreaptă precum o lumânare. El își turnă câteva degete de vin roșu în cana de tablă.

Agită lichidul și urmări nuanțele care se amestecau și se răsfrângeau. Zeama bobului de strugure și sclipirea argintie a metalului mătuit se adunau în nuanța potrivită și-și afundă pensula în lichidul tot mai gras, care-i fierbea în mână. Îl ardea chiar și toarta, așa că așeză cana și începu să aștearnă ochii ei, pe pânză, cu vin, sânge, cu transpirație și tot ce mișuna în el. Căci da, era gata să-și dea chiar și o ureche pentru asta: viața nu trebuia copiată cu exactitate, ci transpusă așa cum o simțeai. De-aici începea trăinicia. Chipurile puteau fi galbene, albastre, ruginii. Studiase suficienți oameni ca să știe cum se întrepătrund realitatea și simțirea.

Prostituata lui era o sfântă și privirea ei predica mai multă căldură decât parohul acela care înterzisese, cândva, țăranilor să-i mai pozeze. Și gura ei rostea: vinul nu mă înveselește, mă face mai tristă. Cum să-i refuzi iertarea? Și cine să arunce cu piatra? Sigur nu el, care nu se simțea mai presus de ochii ei albaștri.

În colțul din dreapta, jos, se semnă. Vincent. Litere tremurânde, pline de melancolia absintului și de jindul către infinit. Tocmai respirația încărcată de pelin a istoriei sufla peste pânză, să usuce culorile.