Orice formă de însingurare îl face pe om să-și amintească de ființele grămădite în memorie. Aceia pe care i-a întâlnit în puncte de maximă încordare, dar și cei de care îi este dor, stăruie uneori ani la rândul în gândul nostru cel meticulos și insistent în a ne arăta într-o altă reflectare toate cele ce nu mai sunt. Iar timpul, ei bine, timpul pe care parcă nu îl trăim îndeajuns, se gândea Mia, e întocmai ca o carcasă aproape organică care ne reunește și ne strânge unul pe lângă celălalt - viață lângă viață, trup lângă trup, eșecuri laolaltă cu bucurii. Speranța, deznădejdea și iluziile ne însemnă fără rateuri, ne izbesc, ne brăzdează chipul și ne compun definitoriu ca pe niște părți dintr-un palimpsest abstract și întortocheat, în care nu găsești sens decât dacă privești din perspectiva distanței și-a disocierii de propria ființă. Acestea sunt însemnele realității și-ale vieții... Viața e nestăvilită.

Mia se gândea la inutilul intelectual. Și Wittgenstein și Kertész credeau că inadaptarea este o consecință a neîncrederii în propriul sine. Credea și ea același lucru, dar se mai gândea și la nefericirea care se instala pe nebănuite, la iubirea care se deșira sau care întârzia să apară și a cărei absență îl bântuia pe cel inteligent cu o stăruință inimaginabilă. Pentru ea inteligența era inutilă în împrejurări în care cel iubit umilea. Sensul abstract al dominării celuilalt... e care? Cum, de ce, ce e asta? Întrebări de felul acesta țâșneau de-a valma în creierul ei, la cea mai mică inadecvare lingvistică a celuilalt. Umilința venea din fraze spuse pe jumătate, îndesate în clișee violente despre prostituate, profitoare, bune de nimic, despre femeia care nu merită respectul bărbatului. Vorbele o tăiau. Mia detesta mitocănia bărbatului puternic. A rămâne lipită de cel ce nu știe să te respecte fiindcă e incult afectiv, ori nervos articular asemeni unei ființe primitive care doar copulează, sterilizându-și în mod deliberat nu doar capacitatea de a procrea, ci și capacitatea de a iubi - iată chinul. Să tolereze teribilismului unui mitocan - aceasta era pentru ea o autoflagelare. Propria sa inteligență - care o stăpânea dintotdeauna cu o perversitate halucinantă - îi impunea inacțiune, paralizie comportamentală și inadecvare. Autoflagelarea în fața mitocăniei. Prin amăgiri și curiozitate, Mia se apropia de oameni ciudați și periculoși. Mia nu fugea, nu se speria, nu refuza curiozitățile.

Mia ascultă, privește, înțelege ca o ființă venită de dincolo de lume, emanând virtutea inutilă și neputincioasă a unui copil abandonat, crescut la rude.

Inutilitatea celui inteligent vine din a accepta umilința publică. Credea asta.

O parte din cele pe care și le spunea cu vocea minții i se păreau stupide, goale de sensul pe care ar fi trebuit să-l dobândească în lumea reală, dar continuă să se gândească la timp și la oameni, la inima care captează continuu amintiri și eșecuri, detalii atrofiate ale unor iubiri măturate deja de pe suprafața ecranată a minții ei.

Îi părea tot mai clar că oamenii din memoria sa sunt oameni aproape necunoscuți, care au venit, s-au instalat și i-au poposit în suflet, apoi au plecat din viața ei cu o valiză de regrete, cu răni ca și ale sale, cu încrâncenare, cu o suferință nedeslușită, străină de iubirea pe care ea a conservat-o ani la rând în urma lor. Câțiva au lăsat pentru totdeauna câte un mic semn luminos care să-i amintească de fereastra deschisă în toiul nopții, de răcoarea verii din prima seară de amor, de banca de piatră pe care au stat așezați privind cerul. Unii i-au amintit de copilărie, de cuvintele - speranță, de haloul de iluzii ale fericirii iluzorii - zâmbet, ochi, inimă.

Inimă - ochi - zâmbet. Ochi - zâmbet - Inimă. Mecanisme de îndrăgostire. Rudimentele acestea și gesturile naive erau înghețate pentru eternitate în telencefalul ei. Dacă s-ar putea păstra în ființa ei eternă ceva, aceasta ar fi zestrea pe care Mia ar duce-o în Viața de Apoi - zoom-in-uri cu fericirea iluzorie.

Oamenilor cu adevărat puternici le lipsește tandrețea, se gândea Mia.

Când vin și când pleacă, oamenii din memorie creează câte un estuar între ceea ce a contat, dar nu va mai fi, și tot ceea ce se va consuma fără să aibă vreo însemnătate în vreun calendar afectiv. Vedea bine că ființele din creierul nostru au timpul lor propriu, bine încapsulat, și, de fapt, independent de timpul care trece, de lumea care ne calcă pragul vieții și ne evaluează pe îndelete, urmărind să înțeleagă fiecare gest care ne este de neînțeles și fiecare dezlânare a vorbelor care se mototolesc atunci când vrem să rostim prea multe deodată. Cine suntem noi fără de oamenii din memorie? Cine sunt ființele din memoria noastră afectivă, dacă ele ar fi disecate tocmai din mintea noastră și transplantate în memoria unei alte ființe din lumea aceasta?

Mia știa că toate întâmplările și imaginile pe care le păstrăm în amintirile noastre se reașează și se recompun, din timp în timp, și ne încătușează într-un soi de peliculă a reveriei, în care nu întotdeauna suntem artiști glorioși și triumfători în contra unei vieți crâncene. Momentele în care nu am triumfat, de fapt, sunt cele care ne bântuie. Gândindu-ne la lucrurile acestea, avem senzația, că ființele pe care le-am cunoscut demult sunt altceva decât cele pe care acum le înțelegem mult mai bine raportându-ne la trecut, mai ales după ce le-am și scos din sideful aproape mincinos al memoriei. La memoria care contraface adesea gesturile și intențiile celor din jur se gândea uneori Mia și devenea tot mai reflexivă și tot mai obsedată de nuanțele infinite pe care le poate îmbrăca un gest în aparență simplu.

Această tânără uluitor de inteligentă și ciudată știa bine să disimuleze spre a-și ascunde ciudățenia comportamentului său autoflagelat emoțional. Îți camufla calculat tristețea într-un soi de conduită aristocratică, lentă, tihnită, elegantă și aștepta cu răbdare să iasă din atenția celor nedoriți. Mia știa că toți suntem tentați sau nevoiți să disimulăm în anumite împrejurări în care emoțiile sunt greu de gestionat. La anumite intervale de timp disimulăm; și înțelegea bine că nu poți disimula decât brodând pe lângă un adevăr valoric indiscutabil, pe care îl porți cu tine în minte ca pe un totem al ființei tale de care refuzi în mod conștient să te desparți. Mia disimula că nu poate fi înfrântă sau rănită niciodată. Era o femeie încă fără o biografie bine definită, dar cu un construct afectiv masiv și impresionant contrafăcut. Mia se juca cu ea însăși pentru a putea suporta iluzia dârzeniei construită din contrafaceri și chinuita răbdare a celui ce îndură umilință după umilință, prefăcându-se cu eleganță că nu a observat obscenitatea celuilalt.

Dintre toți cei ce se știau inteligenți, Mia era singura care putea să deconstruiască rușinea și eșecul. Ea diseca fiecare emoție cadru cu cadru. Pas cu pas, fiecare senzație era comparată cu gesturile care au provocat-o, oamenii erau categorisiți, examinați, analizați atent prin gesturile și alegerile lor verbale. Mia nu îi judeca, ci îi tria și îi elimina treptat din memoria sa pe cei violenți. Cei execrabili în violența lor afectivă și verbală erau șterși din mintea ei cu totul. Mia avea capacitatea aceasta fenomenală: uita în secunde răul abominabil și de neimaginat. Alteori, Mia îi reducea pe cei ce o răneau la o unică sintagmă - infam, needucat, ticălos, agramat, incult, mârșav, netrebnic. Acestea erau un soi de invective reducționiste pe care Mia le folosea în secret, în gând, repetându-le în minte, fără sunet, nerostit. Când nu putea suporta jegul lingvistic care se vărsa asupra ei ca o leșie caustică de zoaie, Mia le rostea în gând. Și acidul azotic ar fi putut fi mai blând, se gândea, comparând flagelarea corpului cu cea a psihicului. S-a simțit umilită și agresată la Paris, un nigerian a umilit-o impardonabil, se numea Eganda, era agresiv și periculos.

Când îi reducea pe agresori la un singur atribut peiorativ, Mia triumfa și putea suporta orice fel de gest pe care celălalt l-ar fi putut provoca cu rea intenție asupra ei. Mia triumfa în secret, mintea ei era un mecanism meticulos care o ocrotea de traumă și teroare, disecând realitatea în mii de felii mai puțin periculoase pentru psihicul ei fragil.

Când realitatea era complicată, Mia avea capacitatea de a reduce semnificativ istorii și biografii sociale intimidante. I se părea de departe mai spectaculos să se gândească la faptul că ființele din jur sunt alegorii și spații carnale de manifestare ale vieții efemere, ale complicatului mecanism al biologicului. Oamenii din memorie sunt sunete, își spunea, ritmuri, mișcări, forme, culori, cântece anatomice și dimineți dintr-un anotimp în care cerul e totdeauna așa cum ne este mintea și inima când iubim sau când suferim. Sunt frumoși, deci, fără deosebire. Chiar și cei proști, infami, needucați, ticăloși, agramați, inculți, mârșavi, netrebnici. Chiar și ei sunt frumoși.

La toate acestea se gândea Mia în cele câteva minute care trecuseră de când se așezase pe terasa cochetului restaurant aflat în aripa din spatele muzeului de artă. Iar acest oraș imperial era cu totul uluitor în septembrie. Fabuloasa Wien ștergea ce ar putea fi neînsemnat și strecura într-o altă lumină detalii surprinzătoare ale unei vieți nesemnificative, din care lipseau, totuși, gesturile iubirii simple. Mia e pe jumătate tristă și pe jumătate împăcată cu suferința, tinerețea ei e vibrantă, are instinctul și inteligența feroce a unui animal domesticit, dar întotdeauna e neputincioasă. Bunătatea Miei e înduioșătoare și scandaloasă deopotrivă. Din pricina neputinței de-a riposta, femeia aceasta tânără își arăta fără intenție docilitatea inocenței.

Mia stătea pe terasa celor de la DO&CO în raza vizuală a unor vienezi upper class, care păreau că o privesc cu admirație. Mia scria într-o agendă mică, de culoarea unui pergament cafeniu, nota fără întrerupere ceea ce simte privind în jur. Gândul ei străbătea fără de hotar, fără odihnă, era un tren TGV din care ea sărea din când în când scurtând distanțele din memoria sa afectivă pentru a ajunge la bărbatul perfect care o poate salva. Mitul acesta al iubirii care salvează... Mitul era un pretext al narațiunii de a fi a Miei. Cu un organ intern hiperactiv - creierul - și cu unul sever avariat - inima - Mia palpită, se vindecă, revine la ceea ce a fost în copilărie. E la fel de câte ori se îndrăgostește. Și de câte ori privește frumusețea calculată și monumentală a orașelor europene, imaginația ei se domolește. Fuga în lume este pentru ea refugiu, acalmie, o cataplasmă pentru rănile provocate de hipersensibilitatea ei afectivă.

Oamenii din memorie, își spuse, sunt cei care fac posibil dialogul imaginar, comunicarea fără comunicare, reveria, înțelegerea de dincolo de timpul care a închis definitiv o parte din noi sub robia tristeții. O senzație care stăruie să rămână în mintea noastră adânc înrădăcinată în interiorul unor neuroni responsabili cu toate simțurile care ne fac să trăim - aceștia sunt cei din amintiri și cei din dorul care stăruie, cu prețul îndelungat al anilor și îmbătrânirii noastre.

*

Mia nu ar fi putut să înțeleagă mai bine că este o replicare, o dublură a mamei sale, decât atunci când și-a asumat toată suferința și trauma eșecului în iubire. Cu ceva ani în urmă și-a adus aminte din nou de mama sa, privind atentă un program care anunța stagiunea de toamnă a operei din Viena. La restaurant, din nou a înțeles privilegiul de care ea se bucură: stătea alături de femei cochete, independente și cu un aer de aristocrație detașată și desprinsă de tot ce poate fi cotidian și dificil, deplorabil sau insuportabil din te miri ce motiv suburban - Mia le semăna în detalii de care ea însăși nu era conștientă. În piațeta Albertinaplatz 1, la masa restaurantului DO&CO, Mia a înțeles cine e ea și cât de norocoase sunt uneori împrejurările eșecului. Dacă se compară cu femeile simple din satul în care a crescut e alta, dacă se compară cu aceste doamne e o femeie stranie în inteligența și incomoditatea ei. Era liniște în jur, oamenii nu fremătau, nu se priveau îngrijorați sau fără respect, erau senini cât un cer întreg care se ancora deasupra ei cu o blândețe ce părea agățată taman în poalele lui Dumnezeu. Era septembrie deja, era auriu, călduț, tihnit în tot ce o înconjura. Mia era fericită, cele 14 zile de de stat la Viena aveau să devină refugiul ei, mantia imaginară care o va ocroti la reîntoarcere. Încotro? Acest cuvânt de neînțeles nici nu mai conta, se disipase tot ceea ce ar fi putut s-o îngrijoreze teribil pe această tânără fără traseu și fără biografie.

Mia era liberă și singurătatea era unica ei haină lejeră. Mintea îi fremăta plină de oamenii din memorie. Ființele pe care le-a captat atent în memoria ei, și din a cărei țesătură nu pot ieși decât prin majore acte de violență asupra Miei, erau toate luminoase și vii. Mia le dăduse haine de blândețe, chipuri sublime și calități pe care le zărim numai la răsăritul vieții, când pe ceilalți îi vedem într-un halou de frumusețe și virtute ireală.

Probabil că mersul acestei lumi are un rost, își spuse Mia încântată de locul în care se află. Apoi se gândi:

In the end, we all

become stories.

(fragment dintr-un roman în lucru)